MAREA EVANGHELIE DUPA IOAN

Într-o asemenea existenţă, ei au descoperit nu numai că erau creaturile Mele - aşa cum le revela umilul lor sentiment de a trăi, care nu depinde de altfel decât de bunăvoinţa Mea -, ci şi că ei sunt de asemenea, în mod evident, proprii Mei copii, de vreme ce lumina lor, credinţa lor, sunt asemenea propriei Mele lumini primordiale. Prin urmare, ei au în ei înşişi puterea deplină şi forţa care există şi în Mine, iar prin această putere ei au dreptul deplin nu numai de a fi numiţi copiii Mei, dar chiar şi de a fi copiii Mei, în toată plenitudinea. 11. Credinţa fermă în Dumnezeu este o astfel de lumină; iar Numele Meu, de care sunt legate puternicele raze ale acestei lumini, este forţa, puterea şi esenţa proprie a fiinţei Mele originare, prin care fiecare om are în el dreptul deplin de a fi numit copilul lui Dumnezeu. De aceea se spune în versetul 12 că toţi cei care Mă vor primi în fiinţa lor şi care vor crede cu tărie în Numele Meu vor putea fi consideraţi “Fiii lui Dumnezeu” cu drepturi depline. 12. Al treisprezecelea verset nu apare aici decât pentru a explica mai bine versetul precedent, într-un limbaj mai concis, cele două versete reunite ar putea semnifica: “Celor care L-au primit cu adevărat şi care au crezut cu tărie în Numele Lui, El le-a dat puterea (prin graţie) de a fi numiţi copiii lui Dumnezeu, căci ei sunt născuţi din Dumnezeu şi nu din sânge, nici din voinţa cărnii (a materiei), nici din voinţa omului”.

13. Este limpede că aici nu este vorba despre naşterea trupească, ci numai despre o a doua naştere, întru spiritul iubirii de Dumnezeu, printr-o credinţă vie şi adevărată în numele cel viu al lui Dumnezeu care este numit Iisus Savaot. Această a doua naştere poate fi numită de asemenea noua naştere a spiritului prin botezul cerului.

14. Botezul cerului este sinonim cu trecerea perfectă a minţii şi a sufletului - cu toate dorinţele sale - în starea de spirit care trăieşte din iubirea pentru Dumnezeu şi din iubirea întru Dumnezeu.

15. Când această trecere se realizează cu adevărat prin libera voinţă a omului şi când toată iubirea omului se focalizează întru Dumnezeu, omul, graţie unei iubiri atât de sacre, se găseşte în întregime în Dumnezeu şi atunci el devine o nouă fiinţă, mult mai puternică - şi mai vie, ca şi cum ar fi născută din nou, prin faptul că a atins dreapta de maturitate a lui Dumnezeu. Prin această nouă naştere, care nu provine nici din simţurile cărnii, nici din voinţa de a procrea, omul devine un veritabil copil al lui Dumnezeu şi aceasta se realizează prin graţia care este puterea liberă a iubirii de Dumnezeu din inimile oamenilor.

 16. Această graţie este chiar acţiunea cea puternică a lui Dumnezeu în spiritul omului, prin care acesta devine Fiul lui Dumnezeu şi astfel el ajunge la lumina divină primordială sau, ceea ce este acelaşi lucru, la dreapta, via şi puternica înţelepciune a lui Dumnezeu.

 Capitolul 3

Cuvântul Etern întrupat şi martorul său Ioan Botezătorul. Principalele semne ale noii naşteri. Prima şi a doua graţie, (Ioan 1, 14-16)

 (14) Şi Cuvântul (Logosul creator) s-a făcut trup şi a locuit printre noi, fiind plin de har şi de adevăr. Şi astfel noi am privit slava Lui, o slavă care este întocmai ca slava celui care este născut direct din Tatăl. (15) Ioan a mărturisit chiar despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: «Cel ce vine după mine este cu mult înaintea mea, pentru că El era înainte de mine.” (16) Şi prin El noi toţi am primit din plinătatea Lui şi am primit har după har;

1. Când omul care a fost astfel creat prin noua naştere a devenit un veritabil copil al lui Dumnezeu, adică în momentul în care el este născut din Dumnezeu Tatăl, prin iubirea pentru Dumnezeu, el ajunge atunci să fie una cu Dumnezeu, spre gloria luminii primordiale care este Fiinţa originară a lui Dumnezeu însuşi; o asemenea fiinţă este propriul Fiu care este născut din Tatăl, lumina cea ascunsă în căldura iubirii atât timp cât iubirea nu se manifestă şi nu iradiază. Această sfântă lumină este de asemenea propria glorie a Fiului venind de la Tatăl, la care ajunge orice om care este născut din nou şi aceastăglorie este graţia eternă şi adevărul; aceasta este realitatea sau Cuvântul (Logosul creator) făcut trup.

2. Aceasta este mărturia pe care Ioan a adus-o, arătând că omul pe care l-a botezat în apele Iordanului era Acela pe care el îl anunţase poporului în predicile sale şi despre care a spus: “Iată-L pe Cel care vine după mine, dar care în realitate a fost înainte de mine”, ceea ce semnifică de fapt: iată lumina primordială şi esenţa originală a oricărei lumini şi a oricărei fiinţe, care a precedat orice existenţă şi din care provine orice fiinţă.

 3. Această lumină primordială este de asemenea eterna glorie întru Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi este această glorie; această glorie a fost Dumnezeu însuşi, întru Dumnezeu, din toată eternitatea. Iar existenţa, lumina şi viaţa liberă a tuturor fiinţelor provin din această glorie.

4. Prin urmare, orice viaţă este o graţie a lui Dumnezeu care umple şi pătrunde complet o formă vie. Viaţa originară a oricărui om este prin ea însăşi expresia gloriei lui Dumnezeu, ea este prima graţie a lui Dumnezeu, dar această graţie suferă din cauza acestui sentiment de superioritate egoistă care se află în conflict cu sentimentul umilinţei ce se datorează în mod necesar intuiţiei omului că el provine din lumina primordială.

 5. Şi întrucât această primă graţie era pe punctul de a dispărea în om, lumina primordială a venit ea însăşi în lume, pentru a le arăta oamenilor cum să regăsească această primă graţie, reintegrând din nou această lumină primordială sau această existenţă originară, iar în locul vieţii vechi, să aleagă o nouă viaţă. Această transformare înseamnă mai întâi acceptarea graţiei în vederea primirii graţiei, sau, ceea ce este acelaşi lucru, abandonarea vieţii vechi născută din slăbiciune şi inutilitate pentru o nouă viaţă fericită şi indestructibilă întru Dumnezeu, prin îmbăierea în plenitudinea paradisiacă a lui Dumnezeu.

6. Prima graţie era o necesitate care nu cunoştea libertatea; ea era deci lipsită de orice constanţă. A doua gratie este astfel o libertate totală, nesupusă nici unei necesităţi şi, prin urmare, veşnic indestructibilă, deoarece ea nu este supusă nici unei restricţii şi nici unei obligaţii. Nu mai există distrugere acolo unde nu mai există duşman, iar prin duşman se înţelege aici tot ceea ce caută să împiedice trăirea şi acţiunea unei fiinţe libere.

Capitolul 4

Despre lege şi graţie. Lupta fiinţelor umane care sunt chemate să devină copiii liberi ai lui Dumnezeu. Venirea Mântuitorului. Tatăl şi Fiul sunt mereu uniţi precum lumina şi flacăra. (Ioan 1, 17-18)

(17) Căci Legea lui Dumnezeu a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin intermediul lui Iisus. (18) Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; doar Fiul Lui, care este permanent scufundat în sânul Tatălui (inima cea tainică a lui Dumnezeu), Acela L-a făcut oamenilor cunoscut.”

1. De fapt, legea lui Dumnezeu care a apărut o dată cu prima viaţă a fost dată încă de la început primului om şi, prin urmare, Moise a fost reprezentantul ei. Dar legea lui Dumnezeu nu a urmărit niciodată să dea cuiva libertatea adevărată, pentru că, în general, legea nu stimulează viaţa, ci dimpotrivă, ea o limitează printr-o anumită constrângere.

2. Prin efectul pozitiv al voinţei imuabile a forţei primordiale, primele idei creatoare au luat formă şi au dat naştere unor fiinţe individuale. O necesitate imuabilă a operat, prin urmare, această separare a fiinţelor şi apariţia lor limitată în spaţiu şi timp.

 3. Astfel, fiinţa, adică omul - iar dintr-un anumit punct de vedere divinitatea însăşi, sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, Fiinţa primordială a lui Dumnezeu însuşi – era separată de originea sa, dar ea încă era conştientă, cu toate că ea era legată de o formă limitată şi era susţinută de o voinţă imuabilă. Dar această stare nu a fost pe placul fiinţei ce a fost astfel creată, şi sentimentul său de superioritate egoistă a intrat atunci în conflict cu conştiinţa limitării şi a separării sale .

4. Pentru aceste fiinţe din prima perioadă, lupta a devenit din ce în ce mai intensă, astfel că legea primordială fundamentală a trebuit să fie întărită. Atunci aceste fiinţe au fost supuse unei constrângeri temporare severe; iar aceasta corespunde apariţiei lumilor materiale solide şi a majorităţii primelor fiinţe.

5. Odată cu fiinţele din cea de-a doua perioadă a apărut şi omul cu învelişul său corporal, pe baza primei sale judecăţi, în ciuda triplei separări de originea sa primordială pe care a recunoscut-o totuşi în el, el a devenit orgolios şi neascultător faţă de o lege uşoară care, nefiind expresia unei voinţe absolute, nu a mai fost decât un sfat sau o directivă care îi lăsa libertatea deplină de a gândi şi de a acţiona.

6. Însă cum el nu a mai vrut să recunoască şi să respecte îndatoririle sale atât de uşoare, a fost apoi supus unei sancţiuni mult mai severe şi mult mai dure, astfel că neascultarea lui l-a costat foarte scump.

7. Fiinţa divină s-a manifestat atunci pe pământ prin Melchisedec, pentru a-i ghida pe oamenii astfel pedepsiţi; dar aceştia au vrut foarte repede după aceea să se lupte din nou. Atunci a fost nevoie ca ei să fie supuşi unei noi legi, pentru a-i readuce la ordine şi după aceea lor nu le-a mai rămas decât o mişcare mecanică ce se afla în opoziţie cu toate înclinaţiile lor.

8. Această lege nouă a creat o mare prăpastie, pe care nici un spirit şi nici o fiinţă nu au putut să o treacă. Puţin câte puţin, a început chiar să fie pusă la îndoială posibilitatea de a trece vreodată dincolo de această prăpastie şi astfel a slăbit conştiinţa perenităţii vieţii interioare care, începând cu acest moment, le-a apărut oamenilor ca fiind foarte îndoielnică (cu alte cuvinte, ei au început să se îndoiască de ea). 9. În urma acestei limitări, fiinţa divină originară a apărut pentru prima oară în toată splendoarea şi plenitudinea Ei, în persoana lui Hristos. 10. Creaţia divină originară le-a fost astfel oferită din nou oamenilor. Toate slăbiciunile lor au putut fi astfel distruse prin această nouă graţie care le-a fost dată oamenilor, prin această nouă viaţă plină de lumină veritabilă, care le arăta calea cea dreaptă şi adevăratul scop al existenţei lor. 11. Cei care L-au recunoscut pe Iisus, au primit acum o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu şi, astfel, pentru prima dată, au putut să-L vadă pe Dumnezeu, pe care până atunci nici o altă fiinţă nu a putut să-L vadă vreodată în întreaga Sa plenitudine şi splendoare. Oamenii au putut atunci să-L vadă în exteriorul lor, alături de ei şi, prin El, au putut să se recunoască ei înşişi, precum şi propriul lor destin perfect liber. 12. Prăpastia de netrecut care fusese stabilită de lege a fost astfel din nou astupată. Din acel moment, toţi oamenii au putut şi pot să se elibereze de jugul acestei legi, cu condiţia de a transforma cu adevărat vechiul om în omul cel nou, întru Hristos, aşa cum, de altfel, se spune: “trebuie să ne dezbrăcăm (separăm) acum de vechiul om pentru a ne îmbrăca (a ne uni pentru totdeauna) cu omul cel nou”, sau: “cel care iubeşte viaţa sa cea veche acela o va pierde, însă acela care fuge de ea va câştiga, fără îndoială, o viaţă nouă. Iată care este noua Evanghelie cea vie a lui Dumnezeu, care este anunţată din sânul Tatălui”. 13. Expresia: “Cel care se află în sânul (inima tainică, esenţială a) Tatălui” este echivalentă cu: “cel care a fuzionat profund cu înţelepciunea supremă, originară a lui Dumnezeu” sau: “propria Fiinţă interioară a lui Dumnezeu sălăşluieşte în mod tainic în iubire, la fel cum lumina se află în foc”. La fel, o căldură pură şi puternică provine din iubire, iar existenţa ei în noi generează din nou căldura tainică ce produce la rândul ei lumina cea tainică, în felul acesta, din iubire, care este asemănătoare naturii Tatălui şi care în realitate este Tatăl însuşi, rezultă lumina supremă a înţelepciunii divine care este asemănătoare Fiului, ea fiind chiar Fiul însuşi, ei nefiind doi, ci Unul. Iisus este mereu una cu Cel care este numit Dumnezeu, la fel cum lumina şi căldura, sau căldura şi lumina, sunt unul şi acelaşi aspect, deoarece adeseori căldura produce lumină şi lumina produce căldură.

Capitolul 5

Mărturia lui Ioan Botezătorul, care neagă că ar fi spiritul lui Ilie, dar care mărturiseşte cu umilinţă că este precursorul lui Mesia ( Ioan 1, 19-30) (19) Iată mărturisirea care a fost făcută de Ioan atunci când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?” (20) El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu el este Mesia. (21) Şi ei l-au întrebat “Dar tu cine eşti? Eşti Ilie? “Şi el a zis: “Nu sunt” “Eşti proorocul?” Şi el a răspuns: “Nu!” (22) Atunci i-au zis: “Dar tu cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi?” (23) “Eu”, a zis el, “sunt glasul celui care strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», aşa cum a zis proorocul Isaiia.” (24) Trimişii erau din partea fariseilor. (25) Ei i-au mai pus atunci următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Mesia, nici Ilie, nici proorocul?”

(26) Drept răspuns, Ioan le-a zis: “Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi. (27) El este Acela care vine după mine, - şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic nici măcar să dezleg cureaua sandalelor lui.” (28) Toate acestea s-au petrecut în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. (29) A doua zi, Ioan L-a văzut pe Iisus venind la el, şi atunci a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care trebuie să ridice păcatul lumii! (30) El este Acela despre care eu ziceam: “După mine trebuie să vină un Om, care este înaintea mea, căci El era înainte de mine. 1. Versetul 19 descrie doar un fapt pur exterior, care nu are nici un sens profund. Dar este uşor de dedus de aici că, datorită credinţei lor puternice, evreii au presimţit în acele timpuri că lumina primordială sau viaţa originară a lui Dumnezeu se va apropia de oameni pe acest pământ şi că ea chiar trebuia deja să fie pe pământ. Ei îşi imaginau însă că această viaţă originară a oricărei vieţi se afla în Ioan şi că el putea să fie Mesia Cel Promis. 2. Fiind mai mult împinşi de presimţirile lor decât de chemările lui Ioan, ei au urmărit să afle adevărul şi tocmai de aceea ei l-au întrebat dacă era Hristos, Ilie sau un alt profet. 3. Ei l-au întrebat pe Ioan dacă era Ilie sau un alt profet deoarece era scris în profeţii că Ilie îl va preceda pe Mesia şi îi va anunţa sosirea. Ar fi trebuit de asemenea să existe şi alţi profeţi care să vină înaintea lui Mesia, ca heralzi! Trimişii de la Ierusalim, care cunoşteau bine scripturile, ştiau ce îl întrebau pe Ioan, dar el a declarat că nu era nici unul dintre aceştia. 4. Trimişii au insistat însă: cine era el atunci? 5. La această întrebare, Ioan a răspuns că nu este decât vocea care strigă în deşert, pregătind calea Domnului, aşa cum a anunţat Isaiia! 6. Putem aici să ne întrebăm de ce striga Ioan în deşert, unde nu locuia nimeni; căci el ar fi făcut mai bine să se adreseze oamenilor din regiunile populate. Cui folosea să strige astfel în deşertul morţii, unde strigătele se pierdeau înainte de a fi percepute de vreo ureche? Şi la ce folosea ca o singură ureche să audă ceea ce era atât de important pentru întreaga umanitate? 7. Trebuie să spunem în legătură cu acest aspect că acolo textul se referă mai mult la deşertul spiritual care exista în inima umană, decât la micul deşert din Betabara, care se afla de cealaltă parte a Iordanului, Ioan alesese să trăiască efectiv în acest deşert din Betabara, pentru a predica şi boteza aici tocmai pentru ca acest deşert să ofere oamenilor imaginea inimii lor goale şi împietrite, plină de spini, de mărăcini, de buruieni şi de vipere, în acest deşert al oamenilor, Ioan simboliza trezirea conştiinţei, pe care el o trăia intens într-o formă pur spirituală. El predica acolo pocăinţa pentru iertarea păcatelor, pregătind astfel calea intrării Domnului în inima umană care devenise stearpă (la fel ca şi deşertul). 8. Rămâne să mai lămurim de ce nu recunoaşte Ioan că el este Ilie sau un alt profet, când de fapt - după propria Mea mărturie absolută - el era deopotrivă şi profet, şi Ilie. Am spus chiar Eu însumi, într-o ocazie potrivită, apostolilor şi altor persoane care Mă ascultau: Trebuie să acceptaţi această mărturie, Ioan a fost Ilie, cel care trebuia să Mă preceadă”. 9. Raţiunea acestei negări ţine de faptul că Ioan se referea atunci la noua sa misiune şi nu la vechea activitate pe care el a desfăşurat-o atunci când spiritul său, la timpul respectiv, a venit pe pământ sub forma lui Ilie. 10. Leviţii şi preoţii care fuseseră trimişi de farisei nu puteau să înţeleagă de ce botează Ioan, de vreme ce el nu era nici Ilie, nici un profet, căci numai preoţii şi profeţii erau autorizaţi să facă aceasta. 11. Ioan le-a spus atunci: “Eu nu botez decât cu apă, ceea ce în realitate semnifică faptul că eu nu fac decât să spăl inimile impure, care au devenit incapabile să îl primească pe Cel care deja este în mijlocul vostru şi pe care orbirea voastră spirituală vă împiedică să-L recunoaşteţi.'“ 12. Aceşti trimişi îi reprezintă pe toţi aceia care Mă caută în exterior şi care se vor întreba până dincolo de moarte unde este Hristos, când şi unde trebuie El să vină, în timp ce adevăratul Hristos nu se poate afla decât în inimă, acolo unde El locuieşte mereu. Aceasta este o mare rătăcire.

Asemenea oameni nu-L caută niciodată pe Iisus în singurul loc în care El poate fi găsit! 13. Prea puţin conta pentru preoţime faptul că Ioan aducea astfel o mărturie de o mare umilinţă, el fiind cel care ştia foarte bine cine era Hristos, care a venit pe pământ; mărturia lui Ioan nu i-a impresionat însă deloc pentru că ei nu voiau un Mesia sărac, umil şi fără glorie. Lor le trebuia cineva în faţa căruia toată lumea să fugă plină de spaimă! 14. Pentru ei, Mesia nu putea să apară decât la Ierusalim, coborând din cer, înconjurat de miliarde de îngeri, într-o lumină mai strălucitoare decât soarele. Un asemenea Mesia nu putea să locuiască decât în Templu şi trebuia să detroneze toţi tiranii. El ar fi trebuit, conform convingerilor lor, să îi transforme imediat pe toţi evreii în fiinţe nemuritoare şi să le procure toţi banii din lume, sau cel puţin să arunce în valuri, cu un vuiet teribil, toţi munţii în aparenţă inutili şi, în orice caz, să pedepsească toată calicimea cea murdară. Abia atunci ar fi putut evreii să creadă în El şi ei ar fi spus: “Doamne, tu eşti înspăimântător de puternic şi totul trebuie să se plece în faţa Ta ca să nu fie făcut praf şi pulbere. Marele Preot nu este demn să desfacă nici măcar curelele sandalelor Tale”. 15. Iată însă că Hristos a venit în sărăcie, trăind umil, precum cei mici şi slabi.* El nu a ajuns să fie remarcat până în al treizecilea an de viaţă. Când a fost nevoie a făcut chiar şi munci grele împreună cu Iosif dulgherul şi mergea la oamenii cei simpli şi săraci. Cum ar fi putut El să fie Mesia în ochii acestor evrei închistaţi şi pretenţioşi, care se credeau atât de înţelepţi? Ei spuneau: “Să scăpăm de acest blasfemiator, de acest magician, care înfăptuieşte miracole doar sub conducerea şi inspiraţia diavolului. Cum ar putea fi Hristos (Mesia) un ticălos care este supus diavolului, acela care este cel mai aspru şi cel mai grosolan dintre dulgheri, un bărbat care merge cu picioarele goale, care îi frecventează pe cei mai nenorociţi dintre calici, cu care chiar este prieten, care primeşte la el prostituatele şi mănâncă la masă cu cei mai mari păcătoşi şi care, mai ales, profanează legea în văzul tuturor? Nu, este departe de noi această idee de sacrilegiu!” 16. Iată cum gândeau despre întruparea Mea pe pământ cei mai mari şi mai înţelepţi dintre evrei. Acest mod de a judeca, ce nu s-a modificat absolut deloc, le este caracteristic chiar şi astăzi milioanelor de oameni care nici măcar nu vor să audă vorbindu-se despre cuvântul unui Dumnezeu al iubirii şi al milei. 17. În primul rând. Dumnezeul lor trebuia neapărat să se găsească deasupra tuturor astrelor şi totodată trebuia să fie de o elevare atât de mare încât în final să sfârşească prin a nu mai exista deloc. El trebuia să creeze cel puţin un soare, pentru a fi demn (în faţa lor) de un adevărat Dumnezeu! În al doilea rând, El nu putea fi deloc inferior şi nu putea lua o formă umană. El nu putea fi pentru ei decât o realitate de neînţeles. 18. În al treilea rând, pentru ei, dacă Hristos ar fi fost Dumnezeu, el nu ar fi transmis Cuvântul său Viu decât anumitor oameni, anumitor societăţi şi anumitor concilii, fiind mereu înconjurat de o anumită aureolă şi de o mulţime de oameni pioşi şi de zeloţi înzestraţi cu anumite puteri excepţionale! O fiinţă care nu putea dovedi pe loc puterea sa de a deplasa munţii nu putea fi, pentru ei, Hristos cel revelat! 19. În viziunea lor, Iisus nu putea să se adreseze unui laic sau unui păcătos fără ca prin aceasta, revelaţia Sa să nu devină imediat suspectă. Din această cauză, Eu nu am fost acceptat de către somităţile evreieşti. După părerea lor mărginită, de oameni mândri şi lacomi de glorie, divinităţii Mele îi lipsea nobleţea! Dar toate acestea nu înseamnă nimic şi de aceea singura mărturie care contează este mărturia lui Ioan. 20. Lumea rămâne mai departe aceeaşi şi ea continuă să se afle în deşertul Betabara (simbolic vorbind), acolo unde Ioan a adus mărturia sa. Iar Eu sunt şi rămân mereu Cel care vine la oameni acum şi în toate timpurile, aşa cum am venit atunci la evrei pentru a le înfrâna orgoliul şi pentru a trezi în ei umilinţa şi iubirea. Fericiţi vor fi cei care Mă recunosc cu adevărat şi Mă acceptă aşa cum Ioan M-a recunoscut şi M-a acceptat, fiind martorul Meu, în ciuda trufiei şi a mâniei preoţilor şi leviţilor din Ierusalim.

21. A doua zi, în timp ce toţi aceşti trimişi erau încă la Betabara, continuându-şi cercetările pentru a afla ce făcea Ioan şi ce semnifica de fapt predicile lui, el încă le vorbea despre Mine în momentul în care Eu am sosit din deşert pentru a-i cere să Mă boteze. 22. Ioan, chiar în momentul în care Eu mă apropiam, tocmai era pe cale să vorbească cu conducătorul acelei delegaţii, care îşi petrecuse întreaga noapte pentru a delibera asupra celor aflate, Ioan a spus atunci: “Iată, Cel care soseşte este Mielul lui Dumnezeu, care va lua asupra Lui toate greşelile oamenilor, astfel încât cei care îl acceptă şi cred în El să aibă, prin El, o nouă viaţă. Această viaţă nouă le va da lor puterea de a se numi copiii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu poate să vină şi în taină, fără fulgere şi fără furtună, întocmai ca o briză uşoară”.

23. Ioan a repetat încă o dată, atunci, ceea ce el spusese despre Mine cu o zi înainte. El a dorit să spună, pe de o parte, că Eu le arăt oamenilor ca într-o oglindă adevărul şi umilinţa. Şi că, prin această umilinţă, Eu am venit în ajutorul oamenilor, susţinându-i în slăbiciunea lor (care generează smerenia) şi nu în presupusa lor forţă pe care, de fapt, ei nu o au. Pe de altă parte, Ioan a dorit să spună că cel pe care el îl numeşte Mielul lui Dumnezeu este Cel care a existat înaintea oricărui lucru. Expresia “El a fost înaintea mea” semnifică aici faptul că Ioan a dorit să îi facă să înţeleagă pe acei trimişi că, din moment ce recunoaşte în El elevarea spiritului său divin, în el există acelaşi spirit originar, de aceeaşi calitate şi de aceeaşi constituţie, care de fapt provine din acel spirit originar, care este acela care sălăşluieşte în acest Miel, nu prin propria sa putere, ci prin puterea acestui spirit originar (al lui Dumnezeu Tatăl), care a fost pus într-o fiinţă complet liberă şi perfect independentă. Ori, trebuie să se ştie că printr-o asemenea creaţie, care este cu adevărat o operă a spiritului originar (al lui Dumnezeu Tatăl), începe o nouă epocă înaintea căreia nimic n-a existat în tot infinitul, în afara spiritului originar al lui Dumnezeu care este, dincolo de orice îndoială, cel care apare (fiind întrupat ) în acest Miel al lui Dumnezeu, care vine la Ioan pentru a fi botezat. (* - Vezi şi: http://www.scribd.com/doc/3152998/JAKOB-LORBER-Copilaria-lui-Iisus n.r..)

Capitolul 6

Ioan mărturiseşte că nu-L cunoştea pe Domnul. Dublul botez, Ioan îl botează cu apă pe Domnul Iisus şi Iisus îl botează pe Ioan cu Duhul Sfânt. (Ioan l, 31-34) (31) Eu nu-L cunoşteam dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă; ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.” (32) Ioan a făcut următoarea mărturisire: “Am văzut atunci Duhul pogorându-Se din cer întocmai ca un porumbel şi oprindu-Se în El. (33) Eu nu-L cunoşteam; dar Cel care m-a trimis să botez cu apa, mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul Sfânt pogorându-se şi oprindu-Se în El, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.» (34) Şi eu am văzut atunci lucrul acesta şi apoi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.” 1. Trimişii l-au întrebat pe Ioan: “De când îl cunoşti tu pe acest om ciudat şi de unde ştii tot ceea ce spui despre El?” Ioan a răspuns foarte natural şi firesc că, în calitatea sa de fiinţă umană, nu L-a cunoscut înainte, dar că spiritul Lui i-a revelat toate acestea şi l-a îndemnat să-i pregătească pe oameni să se spele de greşelile lor cu apa din Iordan”. 2. Ioan arată aici că el Mă vede pentru prima dată sub o formă umană şi că spiritul Meu îi revelase lui cine sunt Eu. Trimişii au de asemenea acest om în faţa lor şi îl observă în timpul scurtului moment al botezului, pe care Ioan a ezitat la început să-l realizeze, gândind că Eu trebuia să-l botez pe el şi nu invers dar, la dorinţa Mea puternică de a Mă boteza, el a cedat şi a acceptat să facă acest lucru. El a înţeles atunci înlăuntrul lui că de fapt spiritul Meu l-a îndrumat spre deşertul Betabara şi a realizat că spiritul Meu este spiritul lui Dumnezeu, pentru că propriul Meu spirit originar este acela care apare sub forma unui mic nor luminos, sub forma unui porumbel care coboară din cerul luminii asupra Mea şi rămâne deasupra capului Meu. În acest moment, el a auzit aceste cuvinte:3. “Iată-L pe Fiul meu mult iubit” sau, altfel spus: “Iată lumina Mea, propria Mea fiinţă originară, în care Eu am binevoit să pun iubirea Mea esenţială care există din toată eternitatea. Iată-L pe Acela pe care trebuie să-L ascultaţi!” 4. De aceea, Ioan a spus: “Eu nu L-aş fi recunoscut”. 5. După ce a realizat acest botez, Ioan le-a povestit trimişilor ce a văzut şi ce a auzit şi a jurat că L-a botezat pe Mielul lui Dumnezeu, pe Mesia cel aşteptat de întregul Israel şi a cărui venire a anunţat-o. “El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, adică propria fiinţă primordială şi originară a lui Dumnezeu întru Dumnezeu!” 6. Şi Ioan a mărturisit că a văzut atunci cu proprii săi ochi Spiritul lui Dumnezeu coborând asupra acestui om şi intrând în el, nu ca şi cum acest om ar fi primit un astfel de spirit pentru prima dată, ci dimpotrivă, acest fenomen i-a apărut lui Ioan pentru ca el să-L poată recunoaşte pe Cel pe care nu-L cunoscuse până atunci! 7. Prin urmare, nu este cazul să ne întrebăm dacă trimişii Ierusalimului au văzut şi au auzit toate acestea. Eternul răspuns este suficient: 'Acest miracol nu va fi revelat decât oamenilor umili şi simpli, dar pentru cei care se cred, fără ca să fie, înţelepţii acestei lumi, el va rămâne ocultat şi ascuns'. 8. Trimişii Ierusalimului nu au fost decât martorii botezului cu apă şi ei s-au înfuriat atunci când Ioan le-a spus că a văzut şi a înţeles ceea ce ei n-au putut vedea. Ei l-au insultat pe Ioan, spunând că minte; dar numeroşi discipoli ai lui Ioan, care erau prezenţi, au confirmat atunci că Ioan spusese doar adevărul. 9. Trimişii au negat însă dând din cap şi spunând: “Ioan este învăţătorul vostru şi voi sunteţi discipolii lui, iată de ce acum cu toţii îl aprobaţi. Noi însă suntem instruiţi şi cunoaştem tot ceea ce este scris în Scripturile transmise de Moise şi de profeţi, şi de aceea noi ştim să recunoaştem în cuvintele şi în faptele voastre că sunteţi la fel de nebuni ca şi învăţătorul vostru, că nu vedeţi nimic şi nu ştiţi nimic, iar prin nebuniile voastre, voi suciţi capul multor oameni, încă de multă vreme, acest lucru nu este pe placul Templului; de aceea, cel mai bun lucru ar fi să vă opriţi”. 10. Atunci, Ioan s-a supărat şi a spus: “Rasă de şerpi, rasă de vipere! Voi credeţi că veţi scăpa astfel judecăţii? Uitaţi-vă, această secure cu care voi doreaţi să ne distrugeţi este deja la picioarele voastre. Spuneţi, cum veţi putea scăpa? Dacă nu vă veţi pocăi şi dacă nu vă veţi boteza, veţi fi până la urmă spulberaţi, întocmai ca un sac de cenuşă. l l. Căci este adevărul adevărat, iată-L pe Cel despre care v-am spus că va veni după mine, Cel care a fost înaintea mea; pentru că El a fost înaintea mea! Din plenitudinea Lui, noi am primit cu toţii graţia!” (sensul profund al acestor cuvinte a fost deja explicat în versetele 15 şi 16) 12. Convinşi de cuvintele hotărâte ale lui Ioan, o parte dintre trimişi au rămas pentru a fi botezaţi, dar majoritatea s-au întors la Ierusalim foarte supăraţi. 13. Aceste versete respectă doar ordinea istorică, iar puţinul sens profund pe care îl au a fost explicat în versetele precedente. Trebuie precizat aici că asemenea versete pot fi înţelese mai bine dacă ştim să le corelăm cu faptele de atunci. Pentru că în epoca în care evanghelistul a scris toate aceste lucruri, părea inutil să se noteze lucrurile care se înţelegeau de la sine, astfel încât toate frazele inutile au fost scoase, nefiind păstrate decât frazele esenţiale; a fost lăsată astfel deoparte toată succesiunea logică a faptelor, care poate fi totuşi citită printre rânduri, cum s-ar spune astăzi. Pentru a lămuri aceste aspecte care ar putea deveni atât de importante astăzi, vom analiza aici cele trei versete următoare, studiind cu exactitate sintaxa epocii.

Capitolul 7

Exemplul lecturii celor trei versete ( Ioan 1, 35-37) (35) A doua zi, Ioan se afla iarăşi cu doi dintre ucenicii lui. (36) Şi, pe când îl privea pe Iisus trecând, a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”) Şi atunci cei doi ucenici care l-au auzit rostind aceste vorbe au mers după Iisus. 1. Textul versetului 35 a fost scris astfel, la origine: “A doua zi, Ioan se afla încă acolo, împreună cu doi dintre ucenicii săi”. Ne-am putea întreba unde se afla el de fapt şi dacă cei doi ucenici erau aproape de el sau puţin mai departe, pentru că versetul respectiv nu precizează acest lucru; aşa cum nu precizează nici ceea ce făceau aceşti discipoli. 2. Dar de ce nu spune evanghelistul acest lucru? 3. Am precizat deja că aceste aspecte se înţeleg de la sine, pentru că acesta era felul de a scrie în acele timpuri, Ioan se afla atunci pe malul Iordanului, la poalele unei sălcii, aşteptându-i pe toţi cei care voiau să fie botezaţi. Şi cum el avea întotdeauna lângă el mai mulţi discipoli care ascultau şi notau învăţăturile sale, şi în acest moment se aflau cu el doi sau trei discipoli care îl ajutau să boteze şi care chiar botezau ca şi el, în numele lui. 4. Toţi cei care se aflau în anturajul apropiat al lui Ioan ştiau foarte bine ce se petrece şi nu aveau nevoie să noteze astfel de detalii, cu atât mai mult cu cât, lipsindu-le materialele pentru scris, era un lucru obişnuit să nu se noteze decât esenţialul. Astfel, se utilizau anumite conjuncţii cum ar fi “şi” pentru a pune în corelaţie două fraze fără nici o legătură aparentă. Astfel de conjuncţii erau uneori chiar înlocuite cu un semn. 5. Această explicaţie nu are o valoare evanghelică, dar ea este foarte utilă; de fapt, fără ea sensul istoric şi chiar sensul spiritual al Evangheliilor nu mai poate fi înţeles deloc astăzi. Astfel se explică de ce în cărţile profetice ale Vechiului Testament, unde fraze întregi au fost înlocuite prin imagini, ele au devenit de neînţeles, atât de mult s-a schimbat limbajul. Dar acum, când noi cunoaştem regulile ce erau folosite în acele timpuri, nu ne va fi deloc greu să legăm din nou lucrurile între ele de acum înainte şi vom putea astfel să citim mai uşor aceste texte, sau cel puţin să punem mai bine în lumină faptele istorice obiective. Vom demonstra acest aspect cu versetele 36 şi 37. 6. Versetul 36 suna la origine astfel: “Şi, când L-a văzut pe Iisus trecând, el a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu”. Acest “şi” arată aici că textul respectiv are legătură cu precedentul şi ne oferă indicaţia istorică potrivit căreia, după ce a fost botezat, Iisus a rămas câtva timp alături de Ioan, ceea ce explică de ce îl vedem trecând aproape de El pe malul Iordanului. 7. În momentul în care Ioan L-a zărit, el a spus cu un mare entuziasm, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” în limbajul de astăzi, el s-ar fi exprimat astfel: “Priviţi! Şi astăzi trece supremul Om-Dumnezeu pe malul fluviului, la fel de umil şi de modest ca un miel!” Ioan înlătură însă toate aceste detalii şi nu spune decât ceea ce indică versetul 36. 8. Versetul 37, care reprezintă urmarea la versetul 36, începe de asemenea cu acest “şi”. El indică astfel doar faptele simple, fără a aprofunda cauzele. 9. Textul original spune doar atât: “Şi cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe şi au mers după Iisus”. În zilele noastre, pentru a fi înţeles, acest verset ar trebui să fie enunţat astfel: “Dar atunci când cei doi discipoli care erau în preajma lui Ioan, l-au auzit pe învăţătorul lor spunând aceasta, ei l-au părăsit imediat pe Ioan şi s-au apropiat de Iisus; iar cum Iisus tocmai se pregătea să părăsească acele locuri, ei L-au urmat”.

10. Fără aceste indicaţii complementare, înşiruirea acestor fapte devine de neînţeles. Dar aşa cum am spus, în vechea manieră de a scrie, cele două concepte de a auzi şi de a urma sunt suficiente pentru ca indicaţiile care leagă faptele să fie subînţelese. Această regulă ne va permite să înţelegem mai clar faptele istorice ale Scripturilor şi ne va ajuta să pătrundem mai uşor sensul lor profund.

Capitolul 8

Primii discipoli ai Domnului Iisus Hristos, care au fost primiţi în deşert. Andrei şi Petru, fraţi şi pescari. Întâlnirea cu Simon şi mărturisirea adevărului interior, (Ioan 1, 38-42) (38) Iisus s-a întors; şi când i-a văzut că merg după El, le-a zis: “Ce căutaţi?” Ei I-au

răspuns: “învăţătorule, unde locuieşti?” (39) “Veniţi de vedeţi”, le-a zis El. S-au dus şi au văzut unde locuia; şi în ziua aceea au rămas la El. Era cam pe la ceasul al zecelea. (40) Unul dintre cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Iisus, era Andrei, fratele lui Simon Petru. (41 ) El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon, şi i-a zis: “Noi am găsit pe Mesia”. (42) Şi l-a adus la Iisus, Iisus l-a privit şi i-a zis: 'Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa. “(care, tălmăcit, înseamnă Petru). 1. Acest verset (38) vine în continuarea celui precedent, iar sensul său este mai mult istoric decât spiritual; căci aici începe celebra primire a discipolilor Mei, chiar în locul în care trăia Ioan Botezătorul, adică la Betabara, un loc mizerabil în care nu locuiau decât nişte pescari amărâţi. Iată de ce aceşti doi discipoli au început prin a Mă întreba în ce colibă locuiam. 2. Şi, deoarece petrecusem patruzeci de zile în această regiune, înaintea botezului, pregătindu-Mi natura umană, prin posturi şi diferite exerciţii, pentru învăţăturile pe care urma să încep să le revelez oamenilor, este - din punct de vedere istoric - clar şi evident faptul că trebuia să locuiesc undeva, în acest loc izolat, neprimitor şi deşertic, pe care Eu însă l-am găsit foarte potrivit. 3. Aceşti doi discipoli ştiau că locuiam deja aici de ceva vreme, căci avuseseră posibilitatea să Mă vadă din când în când, fără să ştie însă cine eram. Ei nu M-au întrebat deci de unde veneam, ci doar unde locuiam la Betabara, acest sat de colibe în care locuiau acei pescari amărâţi, clădite din trestie şi argilă şi în care un om normal abia putea să stea în picioare. 4. Eu locuiam într-adevăr într-o asemenea colibă, construită chiar de Mine, undeva în mijlocul deşertului. De atunci datează ermitajele pe care le vedem încă şi astăzi în aproape toate ţările creştine. 5. Această colibă nu era prea departe de locul unde locuia Ioan. De aceea, le-am spus celor doi discipoli: 'Veniţi şi vedeţi”. Ei M-au urmat imediat şi, îndată ce au zărit coliba Mea, au fost foarte miraţi să vadă că Unsul lui Dumnezeu locuia în coliba cea mai sărăcăcioasă şi care, în plus, era situată într-unul dintre locurile cele mai neprimitoare ale acestui deşert. 6. Aceste evenimente nu se petreceau în perioada anului în care creştinii au obiceiul să postească timp de patruzeci de zile, ci două luni mai târziu şi era ora zece atunci când am ajuns la colibă, adică, după modul actual de a socoti, cam pe la ora trei după-amiaza. Pentru că, în vremurile trecute, prima oră (ora 1) se considera a fi la răsăritul soarelui. Dar cum răsăritul nu este niciodată la aceeaşi oră, modificându-se în fiecare zi, nu se poate spune decât ora aproximativă. Iată de ce am afirmat mai sus că era în jurul orei trei după-amiază când am ajuns la colibă cu cei doi discipoli. Deoarece ei au rămas cu Mine până la asfinţitul soarelui, se poate pune întrebarea ce am făcut între orele 3.00 şi 8.00 în această colibă! În Evanghelie, nu este precizat nimic referitor la aceasta. Dar este foarte simplu. Se înţelege de la sine că le-am explicat ceea ce urmau să devină, spunându-le unde şi cum voi începe să predic învăţătura Mea, cum voi mai accepta şi alţi discipoli, animaţi de acelaşi spirit divin şi de aceeaşi voinţă. Le-am dat de îndată misiunea să meargă şi să-i întrebe pe tovarăşii lor, care erau în marea lor majoritate tot pescari, dacă unii dintre ei nu doreau să Mi se alăture. Despre aceste lucruri am vorbit. După ce a căzut seara, i-am lăsat să se întoarcă la ei acasă, pe jumătate senini, pe jumătate gânditori, căci aveau soţii şi copii şi nu ştiau ce să facă! 7. Unul dintre ei, numit Andrei, s-a hotărât repede să Mă urmeze cu orice preţ. El a mers repede să-l caute pe fratele lui, Simon, care încă mai era ocupat cu năvoadele lui. 8. Îndată ce l-a găsit, s-a aruncat la pieptul lui şi i-a spus că l-a întâlnit pe Mesia Cel Făgăduit şi că, împreună cu un alt discipol, s-a hotărât să Mă urmeze. 9. În momentul în care Simon l-a auzit vorbind despre Mine, el a vrut să vină să Mă vadă imediat, căci nu fusese prezent la botez. Andrei i-a spus atunci: “Astăzi nu se mai poate, dar mâine la răsăritul soarelui, să fii la El!”

10. Simon, care se gândea mereu la Mesia şi care credea că Acesta va veni în ajutorul săracilor şi îi va pedepsi pe cei bogaţi şi răi, i-a răspuns, cu inima plină de aspiraţie: “Frate, nu mai este nici o clipă de pierdut; las totul pe câmp şi îl voi urma până la capătul lumii, dacă El doreşte acest lucru. Condu-mă la El imediat. Cine ştie dacă o să-L mai găsim?” 11. În faţa unei asemenea insistenţe, Andrei s-a hotărât să Mi-l aducă. Dar, în acea noapte târzie, pe când au ajuns la o distanţă de treizeci de paşi de cabana Mea, Petru, minunându-se, s-a oprit şi i-a spus lui Andrei: “Este ciudat, simt cum mă părăseşte curajul şi mă cuprinde un sentiment de nespusă duioşie; nu mai pot să fac nici un pas înainte, deşi simt foarte intens dorinţa de a-L vedea”. 12. Eu am ieşit atunci din colibă, pentru a merge în întâmpinarea celor doi fraţi. Acest lucru este indicat prin cuvintele: “Iisus l-a privit”. Se înţelege de la sine că această afirmaţie corespunde faptului că am ieşit în întâmpinarea lui Simon, care venea la Mine, el - care Mă simţea în acest fel în inima lui. Simon a fost recunoscut imediat drept discipol şi noul nume pe care i l-am dat a fost prima lui parte la împărăţia Mea. Simon a primit numele de Chifa, sau piatra credinţei în Mine. Căci, de mult timp, Eu văzusem ce spirit îl anima deja pe Petru. 13. Pentru Simon Petru, felul Meu de a Mă adresa lui a fost dovada cea mai bună că Eu eram în mod sigur Mesia Cel Făgăduit, în inima lui nu mai era loc pentru nici o îndoială şi el nu a pronunţat nici măcar o singură silabă pentru a Mă întreba dacă Eu eram adevăratul Mesia, căci avea deja certitudinea cea mai deplină a acestui adevăr, în inima lui. Au rămas la Mine până a doua zi şi nu M-au mai părăsit apoi niciodată.

Capitolul 9

 Prima dovadă de renunţare a celor doi discipoli. Patria lui Petru. Vocaţia lui Filip şi a lui Natanael. (Ioan 1, 43-51) (43) A doua zi Iisus a vrut să Se ducă în Galileea, şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: „Vino după Mine.” (44) Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei şi a lui Petru. (45) Filip a găsit pe Natanael, şi i-a zis: “Noi am găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege, şi proorocii: pe Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif”. (46) Natanael i-a zis: “Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” 'Vino şi vezi!” i-a răspuns Filip. (47) Iisus a văzut pe Natanael venind la El, şi a zis despre el: “Iată cu adevărat un israelit, în care nu este vicleşug.” (48) “De unde mă cunoşti?” i-a zis Natanael. Drept răspuns, Iisus i-a zis: 'Te-am văzut mai înainte ca Filip să te cheme de sub smochin.” (49) Natanael i-a răspuns: “învăţătorule. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel!” (50) Drept răspuns, Iisus i-a zis: “Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.” (51) Apoi i-a zis: “Adevărat, adevărat vă spun că, de acum încolo, veţi vedea cerurile deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând către Fiul omului.” 1. A doua zi dimineaţa, Eu le-am spus: 'Timpul pe care trebuia să-l petrec în deşert se apropie de sfârşit; voi pleca în Galileea, de unde am venit. Vreţi să veniţi cu Mine? Vă las întreaga libertate să hotărâţi, căci ştiu prea bine că aveţi soţii şi copii pe care nu-i puteţi părăsi cu uşurinţă, dar niciodată, nimeni nu pierde ceea ce abandonează pentru Mine, ci dimpotrivă, va regăsi totul înmiit”. 2. Atunci, Petru a spus: “Doamne! Eu voi abandona nu numai pe soţia mea şi pe copiii mei, ci şi viaţa mea, din iubire pentru Tine! Ei vor trăi şi fără mine, căci eu nu sunt decât un cerşetor care abia reuşeşte să le procure puţină pâine. Pescuitul meu abia ajunge să hrănească o gură; din el, abia dacă reuşesc să-mi hrănesc familia într-un mod mizerabil! Andrei, fratele meu, este martor! Suntem născuţi în Betsaida, dar a trebuit să venim în acest deşert şi, pentru a ne putea hrăni, pescuim pemalurile Iordanului, unde am fost botezaţi de către Ioan. Tatăl nostru, Iona, este puternic, soţiile şi surorile noastre la fel. Cel de Sus să-i binecuvânteze şi ei se vor descurca!” I-am lăudat pe aceşti doi discipoli şi am plecat la drum. 3. De-a lungul drumului care urma râul, l-am întâlnit pe Filip, născut tot în Betsaida, care căuta, la răsăritul soarelui, ceva de pescuit în apele Iordanului, cu un năvod foarte uzat. Petru Mi-a atras atenţia asupra lui şi a spus: “Oh, Doamne, acest om suferă, este foarte sărac, dar el este cel mai drept şi mai cinstit dintre oameni, cu inima plină de iubire de Dumnezeu! Ce bine ar fi dacă l-ai primi să vină cu noi!” 4. La această propunere binevoitoare a lui Petru, Eu nu am putut decât să spun: “Filip, urmează-Mă!” El nu s-a lăsat chemat de două ori, a aruncat la pământ năvodul şi M-a urmat fără să întrebe unde. Pe drum. Petru i-a spus: “Cel pe care îl urmăm este Mesia!” Filip a răspuns: “Inima mea mi-a spus asta în momentul în care El m-a chemat cu atâta iubire”. 5. Filip era celibatar; el îi învăţa pe pescarii săraci, căci era un bun cunoscător al scripturilor, îl cunoscuse personal pe Iosif din Nazaret şi Mă cunoscuse şi pe Mine. Ştia câte ceva despre ce se petrecuse la naşterea Mea şi în timpul copilăriei Mele. El era unul dintre puţinii care sperau, în taină, că Eu sunt Mesia! Dar, cum de la vârsta de doisprezece ani nu am mai făcut miracole*, trăind şi muncind ca toată lumea, majoritatea oamenilor pierduseră prima impresie pe care o avuseseră la naşterea Mea. Şi chiar cei care fuseseră iniţial cei mai entuziasmaţi, au început ulterior să spună că totul nu a fost decât un curios concurs de împrejurări, interpretate ca miracole, dar care nu aveau nici o legătură cu naşterea Mea. Geniul Meu din copilărie fusese deci complet pierdut, spuneau ei, astfel încât la vârsta maturităţii nu mai rămăsese nici cea mai mică urmă din el. Dar Filip păstrase până în ultima clipă o anumită speranţă, la fel ca şi alţi câţiva, care aveau o mare consideraţie pentru profeţiile - binecunoscute de ei - ale lui Simion şi ale Anei în momentul circumciziei Mele la Templu. 6. În timp ce Filip Mă urma, el se gândea pe drum la Natanael. Deodată, l-a văzut pe acesta aşezat sub un smochin, reparându-şi năvodul. El i-a spus cu fervoare: “Frate, am privit mult timp de-a lungul drumului, căutându-te şi inima mea este plină de bucurie că te-am găsit, căci, vezi tu, noi l-am găsit pe Cel despre care Moise vorbeşte în Lege şi despre care şi profeţii vorbesc; acesta este chiar Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret”. 7. Natanael, puţin indignat, a declarat: Toată lumea cunoaşte acel cuib murdar din Nazaret. Se înţelege de la sine că nimic bun nu poate să iasă de acolo! În orice caz, nu Mesia”. Dar Filip i-a spus: “Ştiu foarte bine că în legătură cu acest subiect, tu ai fost întotdeauna adversarul meu, cu toate că ţi-am expus de o sută de ori argumentele mele. Dar vino şi convinge-te singur; vei recunoaşte că am avut perfectă dreptate!” 8. Natanael s-a ridicat, gânditor, şi a spus: Frate, acesta ar fi miracolul miracolelor, căci aceste secături de nazarineni sunt cele mai rele canalii de pe pământ! Nu facem noi tot ceea ce dorim cu orice nazaritean cumpărat pentru cea mai mică monedă romană? De mult timp, ei nu mai au nici cea mai mică credinţă în Moise şi în profeţi! Pe scurt, tu ştii că poţi să faci ce vrei dintr-un nazaritean, iar expresia 'mai rău decât un nazaritean' este deja un vechi dicton. Şi tu pretinzi că Mesia pe care vrei să mi-l arăţi vine de acolo!... Bine, bine, nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu, să mergem să vedem!” 9. Vorbind astfel, Natanael s-a apropiat împreună cu Filip de Iisus, care se îndepărtase cam cu o sută de paşi mai încolo. Dar, când cei doi s-au apropiat de Iisus, Acesta le-a spus: “Iată un israelit adevărat, un om în care nu este nici un pic de viclenie”. 10. Uimit să audă o asemenea frază ciudată din gura Mea, Natanael a întrebat imediat: “De unde mă cunoşti Tu ca să poţi vorbi astfel despre mine? Căci doar Dumnezeu poate să-mi cunoască sufletul aşa cum singur eu mi-l cunosc. Nu m-am lăudat niciodată cu virtuţile mele. De unde ştii tu cum sunt făcut?” Eu l-am privit şi am spus. “Eu te-am văzut mai înainte ca Filip să te cheme de sub smochin”. 11. Uluit de răspunsul Meu, Natanael, cu inima foarte emoţionată, a spus: “învăţătorule, chiar dacă eşti nazaritean, Tu eşti fără îndoială Fiul lui Dumnezeu. Tu eşti Regele atât de mult aşteptat de

Israel, care îşi va elibera poporul din ghearele duşmanului. Oh, Nazaret, Nazaret, ce mic erai şi ce mare vei deveni! Cei din urmă vor fi cei dintâi. Oh, Doamne, cât de repede mi-ai redat credinţa! Cum se face că toată îndoiala s-a spulberat şi că acum cred cu toată fiinţa mea că Tu eşti Mesia Cel Făgăduit?” 12. Versetul 50 indică răspunsul Meu la întrebarea lui Natanael, care crede că Eu sunt Mesia pentru că simte că a regăsit în Mine întreaga cunoaştere, care nu poate fi decât de la Dumnezeu. De aceea, Eu i-am răspuns că va vedea lucruri mult mai mari, vrând să spun prin aceasta: “Acum crezi din cauza unui miracol, dar mai târziu vei crede în mod liber”. 13. Versetul 51 semnifică: “Mai târziu, atunci când - prin Mine - veţi ajunge la noua naştere a spiritului vostru, porţile vieţii vi se vor deschide şi voi veţi fi ca îngerii pe care îi veţi vedea urcând; şi ei au fost altădată oameni destinaţi morţii, dar au fost făcuţi copiii lui Dumnezeu pentru veşnicie şi au devenit îngeri prin graţia Mea, datorită noii naşteri a spiritului lor. De asemenea, veţi vedea atunci spiritele angelice primordial create, coborând din ceruri spre Mine, Domnul întregii vieţi, mergând în acelaşi pas cu Fiul omului şi urmând exemplul Meu şi pe martorii Mei”.

14. Iată o manieră corectă de a înţelege primul capitol. Dar nimeni să nu creadă că totul a fost explicat în întregime. Oh, nu! Absolut deloc! Am indicat însă, pentru oamenii de bună credinţă, modalitatea de a fi iniţiat în profunzimile înţelepciunii divine şi de a recunoaşte şi înţelege adevăratul sens al fiecărui verset. De altfel, aşa cum s-a mai spus, acest capitol a fost dat ca unitate de măsură, după care totul poate fi măsurat Şi judecat. 

Vezi şi:

http://www.scribd.com/doc/4251689/Evanghelii-Apocrife-Cele-trei-zile-petrecute-de-Iisus-la-templu-La-12-ani

Capitolul 10

Domnul şi primii săi discipoli merg acasă, la locuinţa Lui. Falsele aşteptări ale Mariei în ceea ce-L priveşte pe Mesia, Iacov, Ioan şi Toma, noii discipoli. Semnificaţia profetică a nunţii din Cana. Cele trei etape ale noii naşteri, (Ioan II 1-5) (1) Şi, a treia zi. s-a făcut o nuntă în Cana din Galileea. Mama lui Iisus era acolo. (2) Şi la nuntă a fost chemat şi Iisus cu ucenicii Lui. (3) Când s-a isprăvit vinul, mama lui Iisus i-a zis: “Nu mai au vin.” (4) Iisus i-a răspuns: “Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.” (5) Mama Lui a zis slugilor: “Să faceţi ceea ce vă va spune El.” 1. Acest “şi” de legătură între primul şi al doilea capitol (n.t. din Evanghelia canonică) indică aşadar că aceste două capitole sunt intim legate; se precizează că această nuntă a avut loc într-o casă prietenă a familiei lui Iosif, la trei zile după ce Eu M-am întors din Betabara cu cei patru discipoli al Mei şi că am petrecut o zi întreagă în compania lor în casa lui Iosif, care nu mai trăia; aici se afla Maria, mama trupului Meu care, împreună cu fraţii Mei (adică fii lui Iosif), a avut mare grija să ne primească cât mai bine posibil. 2. Pentru că Maria ştia bine, în inima ei, că a sosit timpul ca Eu să apar ca Mesia şi să acţionez. Dar ea nu ştia în ce va consta acţiunea Mea. Ea credea încă în alungarea romanilor şi în restabilirea puternicului tron al lui David, a cărui minunată autoritate de pace divină, irevocabilă şi indestructibilă, nu ar mai fi luat niciodată sfârşit. 3. Pentru Maria, la fel ca şi pentru celelalte rude pământeşti ale Mele, Mesia ar fi trebuit să-i învingă deopotrivă atât pe romani cât şi pe toţi ceilalţi duşmani ai Pământului Făgăduit. Da, fiinţele cele mai bune din acele timpuri aveau toate aceeaşi părere despre Mesia Cel Făgăduit în Profeţii, la fel cum mulţi oameni din zilele noastre, de altfel foarte respectabili, au o părere în întregime falsă despre mileniu. Dar nu venise încă momentul pentru a le da o altă explicaţie. Nu este de mirare că familiile prietene nu şi-au putut face o părere mai corectă despre Mesia Cel Făgăduit, dacă ne gândim că în propria Mea casă exista o astfel de reprezentare mentală a lui Mesia, începând chiar cu Maria. 5. Acesta este motivul pentru care multe familii aveau o consideraţie deosebită pentru Mine. Cei pe care i-am descris ca fiind discipolii Mei se aflau şi ei în aceeaşi situaţie şi, de aceea, Iacov şl Ioan s-au hotărât să devină la rândul lor discipolii Mei, sperând să domnească împreună cu Mine peste popoarele întregii planete, pentru că uitaseră deja ceea ce le spusesem atât de des şi de clar în timpul copilăriei Mele. 6. Datorită faptului că în cele mai bune case din împrejurimile Nazaretului şi din aproape întreaga Galilee aveam reputaţia de a fi viitorul eliberator de sub jug roman şi pentru că, măsurile clare pe care începusem să le iau, de câteva luni, au reînsufleţit în aceste familii amintirea promisiunilor care se refereau la persoana Mea şi care fuseseră uitate timp de 18 ani, am fost invitat împreună cu discipolii Mei, cu mama Mea, Maria, şi cu o mulţime de rude şi de cunoştinţe la Cana, un mic oraş din Galileea, situat la mică distanţă de Nazaret, la o mare nuntă. 7. La această nuntă era o atmosferă de voioşie şi de bucurie, astfel încât cei patru discipoli din Betabara au făcut următoarea remarcă: “Doamne, viaţa este mult mai plăcută aici decât la Betabara. Săracul Ioan ar fi fericit să aibă parte şi el, măcar o dată în viaţă, de o astfel de masă, în locul mizerabilei sale hrane, care este alcătuită, cel mai adesea, din lăcuste prăjite şi miere sălbatică” (Exista în acea regiune, la fel ca şi în Arabia, o specie de lăcuste de mărimea unui porumbel, care se prepara şi se mânca la fel ca racii). 8. Le-am răspuns: “Voi nu puteţi încă înţelege de ce Ioan trebuie să trăiască astfel. Scripturile nu ar putea fi împlinite dacă el nu ar trăi aşa. Dar, peste puţin timp, va trăi mai bine. Ierusalimul nu-l va mai lăsa mult timp să facă ceea ce face în acest deşert. Astfel, el se va micşora, pentru ca Celălalt să crească. 9. Dar, Andrei, ce se petrece cu acel discipol pe care l-ai adus la Mine, va veni el oare cu noi, sau va rămâne la Betabara?” Andrei a răspuns: “Va veni, vei vedea, dar mai avea încă anumite lucruri de aranjat”. Eu i-am răspuns: “Este bine, pentru că acolo unde se găseşte Chifa, se găseşte şi Toma!” Andrei a spus: “Da, acesta este numele lui; este un suflet minunat, dar plin de scrupule şi de îndoieli; totuşi, el este un om perseverent, bun şi generos. Tocmai din cauza mărinimiei sale a primit el această poreclă! Doamne, trebuie să-l chem pe acest frate geamăn?” Am răspuns: “Da, fă-o, pentru că cel care vine în numele Meu trebuie să fie oaspetele acestei nunţi”. 10. Obiceiul cerea ca fiecare nou oaspete să fie întâmpinat la sosire cu vin, în onoarea sa, ca un semn de bun-venit. Maria a observat că vinul începuse să se sfârşească şi nu se mai putea respecta obiceiul. Ea Mi-a spus atunci pe ascuns: “Fiul meu mult iubit, ce problemă, nu mai au vin! Ai putea Tu să faci rost de nişte vin, cel puţin pentru acest ultim nou venit?” 11. Şi, cu o voce foarte blândă, în stilul atât de deosebit al nazarineenilor, Eu i-am dat acest răspuns cu dublu sens: “Femeie (adică Mamă), oare aceasta ne priveşte pe vreunul dintre noi? În calitate de invitat nu este încă rândul Meu să Mă îngrijesc de vin. Ceasul Meu nu a sosit încă.” (Pentru că exista de asemenea obiceiul ca fiecare invitat la o nuntă să aducă de bunăvoie un dar în vin, dar trebuia să fie respectată o anumită ordine; la început, trebuia ca cei mai apropiaţi membri al familiei să ofere vinul; apoi urma, în cele din urmă, cadoul invitaţilor care nu făceau parte din familie). Maria ştia că nu mai era vin pentru a-l saluta pe noul oaspete. Ea s-a întors deci spre Mine, cerându-Mi, ca să spunem aşa, să schimb ordinea lucrurilor, pentru că Maria ţinea foarte mult la vechile tradiţii şi ştia că niciodată Eu nu refuzam să-i împlinesc dorinţele. 12. Ea s-a întors atunci spre cei care serveau la masă; având o deplină încredere în Mine, ea le-a spus: “Faceţi ceea ce Fiul meu vă va spune să faceţi”. 13. Iată descrierea istorică a faptelor la care se referă versetele din cel de-al doilea capitol. Dar acest fapt istoric, această poveste - cum s-ar spune -, are de asemenea un sens spiritual şi chiar un sens profetic uşor de ghicit.

14. Corespondenţa evidentă între această nuntă, care a avut loc la trei zile după întoarcerea Mea din Betabara şi învierea Mea la trei zile după crucificarea Mea, nu poate să fi scăpat nimănui, fiind de o evidenţă frapantă! 15.Această nuntă profetică anunţa ceea ce urma să Mi se petreacă trei ani mai târziu, într-un sens mai profund, ea arăta de asemenea că peste trei ani voi fi eternul Mire al nunţii noii naşteri a tuturor celor care Mă vor iubi şi care Mă vor urma cu adevărat. 16. Dar, într-un sens mai general, povestea acestei nunţi care a avut loc la trei zile după întoarcerea Mea din deşert, corespunde celor trei etape prin care fiecare om trebuie să treacă pentru a ajunge la noua naştere a spiritului, pentru a atinge nunta vieţii veşnice în marele oraş Cana al Galileei cereşti. 17. Aceste trei etape sunt: în primul rând, stăpânirea asupra cărnii (materiei, trupului), apoi, purificarea sufletului prin credinţa vie care trebuie să fie dovedită prin faptele vii ale iubirii, căci altfel această iubire este moartă şi, în sfârşit, reînvierea întru spirit, în mormântul judecăţii, căreia îi corespunde în mod perfect învierea lui Lazăr. Cine va medita puţin asupra acestor lămuriri va înţelege mai bine ceea ce va urma. 18. Acum, pentru că am dezvoltat sensul spiritual general al acestei nunţi, să revenim la desfăşurarea evenimentelor şi să studiem în sfârşit corespondentele particulare ale acestei poveşti.

Capitolul 11

 Derularea evenimentelor ulterioare miracolului cu vinul. Mărturisirea lui Petru şi mărturia Domnului referitoare la misiunea Sa. (Ioan II, 6-11) (6) Şi acolo erau şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţire al iudeilor; şi în fiecare vas încăpeau câte două sau trei vedre. (7) Iisus le-a zis: “Umpleţi vasele acestea cu apă. “Şi le-au umplut până sus. (8) “Scoateţi acum”, le-a zis El “şi aduceţi nunului. “Şi i-au adus: (9) Nunul, după ce a gustat apa făcută vin, - el nu ştia de unde vine vinul acesta (slugile însă, care scoseseră apa ştiau ), - a chemat pe mire, (10) şi i-a zis: “Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” (11) Acest început al semnelor Lui l-a făcut Iisus în Cana din Galileea. El şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El. 1. După ce Maria le-a spus servitorilor: “Faceţi ceea ce El vă va spune”, Eu le-am cerut să umple cu apă şase vase din piatră, aşezate la intrare şi folosite pentru abluţiuni, după un obicei vechi devenit desuet la nazarineeni şi la cananeeni. Aceste vase nefolosite, care nu se aflau acolo decât de decor, puteau să conţină două până la trei vedre de apă. 2. Servitorii au ascultat imediat, crezând că noul oaspete doreşte să se spele şi să se purifice după vechiul obicei. Oaspetele a intrat însă şi s-a aşezat imediat la masă, fără să-şi fi spălat mâinile. Văzând aceasta, servitorii şi-au spus între ei: “De ce a trebuit să umplem cu apă aceste vase atât de grele? Oricum, acest oaspete nu le foloseşte; am făcut o muncă inutilă”. Atunci, Eu le-am spus: “în loc să vă plângeţi, de ce nu staţi să vă gândiţi? Nu aţi auzit ce Mi-a spus Maria, că nu mai este deloc vin pentru oaspeţi? Şi chiar dacă nu este încă rândul Meu, nici în sensul practic, al obiceiului de aici, nici în sensul spiritual, pentru Gloria Celui despre care voi spuneţi că este Dumnezeul vostru, dar pe care nu L-aţi recunoscut încă niciodată, doar prin forţa lui Dumnezeu care este în Mine şi nu printr-o magie oarecare, Eu am transformat în vin apa care era în vase!” 3. “Umpleţi acum un pahar şi duceţi-l stăpânului casei, ca să-l guste; să-şi spună apoi părerea!” Servitorii - stupefiaţi să vadă apa transformată în vin -, i-au dus repede stăpânului casei vinul pentru ca să-l guste. 4. Stăpânul casei a făcut ochii mari şi imediat l-a chemat pe mire: “Dar tu nu cunoşti obiceiurile? 5. Nu se servesc vinurile bune la început şi după aceea vinurile obişnuite, când oaspeţii sunt puţin ameţiţi şi nu mai simt prea bine gustul lor?” 6. Mirele i-a răspuns însă: Tu vorbeşti ca un orb despre culori; vezi tu, acest vin nu a fost făcut pe acest pământ ci, la fel ca mana, a coborât din cer pe masa noastră. Este deci absolut normal să fie mai bun decât toate vinurile de pe acest pământ”. 7. Stăpânul casei i-a spus: “Mă crezi nebun sau eşti chiar tu nebun? Cum poate un vin să coboare din cer pe masă? Ar trebui ca Dumnezeu însuşi sau servitorul Lui, Moise, să fie aşezat la această masă”. 8. Mirele i-a răspuns: 'Vino şi convinge-te singur!”. 9. Stăpânul casei s-a îndreptat împreună cu mirele în sala ospăţului şi s-a uitat la cele şase vase pline cu cel mai bun dintre vinuri. Atunci, convins de miracol, a strigat: “Doamne, iartă-mi păcatele, doar Dumnezeu poate face aceasta! Dumnezeu trebuie să fie printre noi, căci nici un om nu este capabil să facă aşa ceva”. 10. Vinul a fost atunci servit oaspeţilor; când l-au gustat, toţi au exclamat: “Un astfel de vin n-a putut fi făcut în ţara noastră; este într-adevăr un vin ceresc; glorie Celui căruia Dumnezeu i-a dat o asemenea putere!” 11. Ei au băut în sănătatea Mea şi în sănătatea lui Toma, noul venit. 12. Şi toţi au crezut atunci că Eu eram într-adevăr Mesia Cel Făgăduit. Atunci, Petru Mi-a spus, în taină: “Doamne, lasă-mă să plec, căci Tu eşti Dumnezeu însuşi, coborât pe pământ, aşa cum servitorul Tău David a anunţat în psalmi. Eu nu sunt decât un biet pescar nedemn de Tine!” 13. Dar Eu i-am spus: “Dacă tu te crezi nedemn de a fi alături de Mine, atunci cine crezi tu că este demn? Vezi tu, Eu nu am venit pentru cei puternici, oricare ar fi ei, ci numai pentru cei bolnavi şi pentru cei slabi. Când cineva plezneşte de sănătate, el nu are nevoie de medic. Doar cei slabi şi bolnavi au nevoie de medic, deci rămâi plin de curaj lângă Mine, căci Eu ţi-am iertat deja păcatele, iar dacă vei păcătui din nou cât timp vei fi lângă Mine, Eu te voi ierta iarăşi, pentru că nu prin forţă, ci prin slăbiciune M-ai recunoscut tu pe Mine şi pentru că tu ai o credinţă de neclintit, ca o stâncă. Graţia Celui de Sus îţi va permite să te desăvârşeşti”. 14. Auzind această învăţătură, ochii lui Petru s-au umplut de lacrimi şi el a spus cu entuziasm: “Doamne, chiar dacă toţi Te vor abandona vreodată, eu nu te voi părăsi niciodată, căci cuvintele Tale sacre sunt pentru mine adevărul şi viaţa!” 15. După aceste cuvinte. Petru s-a ridicat, a întins paharul şi a spus: “Binecuvântat să fii, Israel; şi binecuvântaţi să fim şi noi, cei care suntem martorii împlinirii Făgăduinţei. Dumnezeu a venit la poporul său. Ceea ce părea atât de greu de crezut, s-a împlinit sub ochii noştri, în adâncul sufletelor noastre, noi nu mai trebuie să strigăm către înălţimi, pentru că înălţimea înălţimilor a coborât în mizeria noastră, în adâncul adâncurilor. Binecuvântat să fie Cel care este în mijlocul nostru şi care, prin puterea Sa, ne-a dat acest vin prin graţia Sa, pentru ca noi să credem în El şi, prin El, să îi aducem slavă lui Dumnezeu”. Acestea fiind spuse, Petru a băut şi toţi au băut, spunând: “Este un om drept!” 16. I-am explicat atunci lui Petru, în mod confidenţial: “Nu carnea ta ţi-a inspirat aceste cuvinte, ci Tatăl care este în Mine! Pentru moment păstrează însă tăcerea, căci va veni timpul când va trebui să strigi pentru ca toată lumea să te audă!” După aceasta, oaspeţii s-au liniştit şi, începând din acest moment, toţi au crezut şi au văzut în Mine pe adevăratul Mesia, venit la ei pentru a-i elibera de toţi duşmanii. 17. Acesta a fost primul miracol pe care l-am făcut în prezenţa a numeroşi martori, la începutul marii Mele opere de Mântuire; şi, prin acest semn tainic, am arătat spre viitoarea mare operă pe care urma să o înfăptuiesc. Dar nimeni nu a putut să înţeleagă faptul că, dacă postul Meu în deşert corespundea persecuţiilor din Templu pe care urma să le suport la Ierusalim, iar botezul lui Ioan corespundea crucificării Mele, această nuntă simboliza învierea Mea; ea a fost semnul de dinaintea noii naşteri a spiritului întru viaţa eternă.

. Aşa cum Eu am transformat apa în vin, natura materială a omului care va trăi după Cuvântul Meu se va transforma în natură spirituală. 19. Pentru aceasta, însă, oamenii vor trebui să urmeze în inima lor sfatul pe care Maria l-a dat servitorilor: “Faceţi ceea ce El vă va spune!” De fapt, Eu voi face pentru fiecare ceea ce am făcut la Cana în Galileea: îi voi da un semn adevărat, care să-i permită celui care va trăi după Cuvântul Meu să recunoască mai uşor în el însuşi noua naştere a spiritului!

Capitolul 12

Iisus şi ai Lui la Capernaum. Iisus şi discipolii Săi la sărbătoarea Paştelui de la Ierusalim. Templul lui Dumnezeu - piaţă de animale, ( Ioan II, 12-13) (12) După aceea, a coborât la Capernaum, împreună cu mama, fraţii şi ucenicii Lui; şi acolo n-au rămas multe zile. (13) Paştele iudeilor era aproape; şi Iisus S-a suit la Ierusalim. 1. După şapte zile de la această nuntă, am părăsit Nazaretul împreună cu Maria, cu cei cinci fraţi ai Mei, dintre care doi au devenit discipolii Mei, şi cu alţi oameni pe care îi acceptasem ca discipoli, pentru a coborî la Capernaum, unul dintre principalele oraşe în care se făcea comerţ în acea epocă, aflat la graniţa dintre Zebulon şi Neftali, între aceste două provincii situate pe malul Mării Galileei, nu departe de malul Iordanului, în apropiere de Betabara, locul unde Ioan obişnuia să boteze, atâta timp cât acest fluviu - deseori secat – îi permitea acest lucru. 2. Unii se vor întreba ce aş mai fi putut face Eu în acest oraş devenit aproape păgân. Nu avem decât să citim profeţiile lui Isaiia IX, l şi mai departe, pentru a vedea că: “Ţinuturile Zebulon şi Neftali, aflate pe drumul către mare, de cealaltă parte a Iordanului, la fel ca şi Galileea păgână, al cărei popor trăieşte în întuneric, au văzut o mare lumină. Tuturor celor care stăteau la umbra morţii li s-a arătat o mare lumină!” 3. Cel care ia în consideraţie acest text din Isaiia şi care ştie că Eu am venit ca să împlinesc scripturile de la A la Z, va înţelege uşor de ce am coborât din Nazaret la Capernaum unde, de altfel, alţi doi discipoli trebuiau să ne întâlnească: Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau pescari pe malurile Mării Galileei, nu departe de gura de vărsare a Iordanului, aproape de locul unde Petru şi Andrei obişnuiau să pescuiască. 4. După ce aceşti discipoli au fost primiţi şi M-au recunoscut după cuvintele Mele şi după mărturiile convingătoare ale celor care erau împreună cu Mine, am început imediat să predic oamenilor aceste învăţături, îndemnându-i să se pocăiască, căci împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Am mers să-i învăţ în sinagogi. Un mare număr dintre ei au început să creadă, dar mulţi alţii s-au mâniat şi au vrut să Mă lovească şi să Mă arunce în mare. Dar am scăpat, împreună cu toţi cei care Mă însoţeau şi am plecat să vizitez câteva târguşoare pe malul Mării Galileei, anunţând împărăţia lui Dumnezeu şi vindecând bolnavii; cei săraci şi oamenii simpli au crezut şi M-au primit. Mulţi Mi s-au alăturat şi M-au urmat, la fel ca nişte oiţe care îşi urmează păstorul. 5. Am rămas puţin timp la Capernaum, unde era prea puţină credinţă şi încă şi mai puţină iubire, pentru că acest oraş era un loc de comerţ şi de afaceri. Acolo unde se instalează comerţul şi afacerile nu mai este deloc loc pentru credinţă şi iubire şi acolo unde dispar credinţa şi iubirea nu mai este nimic de făcut!

6. Între timp, se apropia Pastele evreiesc. Am urcat la Ierusalim cu toţi cei care erau cu Mine. Paştele evreiesc nu se sărbătorea în acea vreme în aceeaşi perioadă în care îl sărbătoresc astăzi creştinii. Această sărbătoare putea să cadă în martie, iar uneori chiar trei luni mai târziu, căci era fixată în momentul primei recolte de orz şi de grâu dedicată lui Iehova. Se mânca atunci, potrivit Legii, pâine nouă, care nu era dospită şi nimeni nu avea dreptul să mănânce pâine dospită. 7. Aşadar, această sărbătoare a azimelor trebuia să aibă loc în momentul în care noua recoltă putea să fie culeasă, dar nu după recoltat, în anii buni, în Iudeea recolta putea fi coaptă cu cincisprezece până la douăzeci de zile mai devreme decât aici. Orzul şi grâul se coc rareori în Egipt înaintea sfârşitului lunii mai şi cu atât mai mult în Iudeea, unde este mult mai rece decât în Egipt. 8. Sărbătoarea azimei (pâine fără drojdie) se apropia deci, aşa că am urcat împreună cu toţi cei care Mă însoţeau în capitala evreilor, care se numeşte de asemenea Oraşul lui Dumnezeu, pentru că aceasta este etimologia cuvântului Ierusalim. 9. Ţinând cont de faptul că toţi credincioşii, ba chiar şi păgânii, mergeau cu această ocazie în grabă la Ierusalim pentru a cumpăra şi a vinde tot felul de mărfuri: scule, pânzeturi, animale şi fructe, această sărbătoare şi-a pierdut încet-încet caracterul său religios; dorinţa de câştig ia împins chiar şi pe preoţi să închirieze curţile şi pieţele din faţa Templului negustorilor, fie ei evrei sau păgâni, pentru o mare sumă de bani, astfel încât aceste închirieri se puteau ridica la sume mai mari de o mie de livre de argint pe perioada sărbătorilor, ceea ce în acele vremuri era o sumă enormă, corespunzând la aproape o mie de florini din prezent (adică din perioada când această Evanghelie a fost scrisă de către Jakob Lorber prin dicteu divin n.t.). 10. Am urcat la Ierusalim la sfârşitul sacerdoţiului lui Caiafa, care a ştiut să păstreze mai mult de un an funcţia sa atât de rentabilă. Respectarea legii lui Moise nu mai era de mult timp decât o ceremonie lipsită de sens, căreia preoţii nu-i dădeau mai multă atenţie decât unei ninsori - să spunem - şi, pentru a încânta poporul, aceste ceremonii devenite lipsite de orice conţinut spiritual au atins punctul lor maxim de frivolitate. 11. Caiafa închinase chiar în interiorul Templului anumite locuri neguţătorilor de porumbei şi câtorva oameni care schimbau bani. Aceştia schimbau bani mărunţi, centime sau parale, cu o anumită dobândă, pentru monede de aur şi de argint bătute cu emblema animalului ce urma să fie cumpărat (pecunia - monezi romane utilizate pentru traficul de animale, care garantau dreptul de a vinde animale). Aceste pecunia nu puteau fi aşadar cumpărate decât de la negustori, cu o dobândă mai mare decât pentru celelalte monede.

Capitolul 13

Ororile din Templu în timpul Paştelui. Purificarea Templului, (Ioan II, 14-17) (14) În Templu a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând jos. (15) A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele. (16) Şi a zis celor ce vindeau porumbei: “Ieşiţi toţi de aici şi nu faceţi din casa Tatălui Meu un loc de comerţ.” (17) Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: “Zelul Casei Tale M-a consumat.” 1. Când am ajuns la Ierusalim şi am văzut această stare de lucruri, constatând că zgomotul animalelor şi al negustorilor îi împiedicau pe oameni să meargă la Templu, iar aceia care riscau totuşi să meargă, erau împinşi de vitele agitate sau cădeau pe jos de inaniţie, înnebuniţi de vacarm, sufocaţi de mirosul fetid, mânia Mea a atins apogeul. Petru şi Natanael Mi-au spus: “Doamne, nu mai ai tunete şi fulgere? Priveşte-i pe aceşti oameni care plâng în faţa Templului; vin de departe pentru a aduce slavă lui Dumnezeu şi nu pot ajunge până la Templu din cauza vitelor şi a oilor. Sunt foarte mulţi cei care se plâng că abia au ajuns până la Templu, cu riscul vieţii lor şi au ieşit pe jumătate sufocaţi şi complet prădaţi. Este cumplit. Trebuie cu orice preţ să punem capăt acestei orori, mai înfiorătoare decât Sodoma şi Gomora!”

2. La aceste cuvinte, un bătrân evreu s-a apropiat şi ne-a spus: “Prieteni, nu ştiţi încă totul; acum trei ani, la Templu, unde eram un simplu servitor, am fost eu însumi martorul unor lucruri care m-au făcut să mă cutremur până în măduva oaselor”. 3. Eu i-am răspuns: “Prietene, păstrează toate acestea pentru tine, căci Eu ştiu tot ce s-a petrecut. Dar fii liniştit; s-a întrecut măsura şi chiar astăzi veţi vedea puterea şi mânia lui Dumnezeu, care se vor abate asupra Templului, îndepărtaţi-vă câteva clipe de porţile Templului, dacă nu vreţi să fiţi atinşi de puterea lui Dumnezeu, care îi va alunga pe nelegiuiţi; ei nu vor mai îndrăzni să reînceapă asemenea ofense” 4. Evreul s-a îndepărtat atunci, slăvindu-L pe Dumnezeu, căci la auzul cuvintelor Mele, el M-a luat drept un profet. S-a dus apoi la ai lui, povestindu-le ce i-am spus. Prietenii lui, în jur de o sută de oameni tineri şi bătrâni, cât se poate de pioşi, L-au slăvit şi L-au lăudat pe Dumnezeu pentru că a trimis din nou un mare profet. 5. Eu i-am spus atunci lui Petru: “Mergi la cel care vinde funii, cumpără trei funii groase şi adu-Mi-le”. Petru a plecat imediat şi Mi-a adus trei funii groase, pe care le-am împletit rapid pentru a face un bici puternic. Ţinându-l în mâna dreaptă, m-am adresat tuturor celor care erau cu Mine: „Veniţi la Templu împreună cu Mine şi fiţi martori, pentru că puterea şi măreţia lui Dumnezeu care sunt în Mine trebuie să se manifeste din nou în faţa ochilor voştri”. 6. Spunând aceste lucruri, am intrat în curtea Templului şi am înaintat, făcând loc liber în jurul Meu şi croind o cărare pentru toţi cei care Mă urmau. Pământul era, bineînţeles, plin de gunoaie şl de excremente. 7. Am ajuns în partea stângă a Templului, la ultimul parviz (ultima terasă sau curte interioară) unde erau mai ales neguţătorii de oi şi de vite, cu toate animalele pe care voiau să le vândă, iar cele trei curţi interioare de la dreapta erau ocupate de cei care schimbau bani. Am urcat scările şi am strigat cu o voce de tunet: “Stă scris: Casa Mea este un loc de rugăciune şi voi aţi făcut din ea o peşteră de hoţi. Cine v-a permis să profanaţi astfel Templul lui Dumnezeu?” 8. Ei Mi-au strigat: “Am plătit foarte scump acest drept de la Marele Preot şi suntem sub protecţia sa şi a Romei”. 9. La care, Eu am spus: “Sunteţi sub protecţia lor, dar braţul lui Dumnezeu este mai puternic decât voi şi decât protectorii voştri, şi cine vă va proteja de El, dacă El ridică braţul împotriva voastră?” 10. Schimbătorii de bani şi negustorii au spus: “Dumnezeu locuieşte în Templu şi preoţii sunt ai lui Dumnezeu. Ce ar putea ei să facă împotriva voinţei lui Dumnezeu? Dumnezeu îi protejează pe cei pe care preoţii îi protejează”. 11. Atunci, cu o voce foarte puternică, le-am spus: “Ce spuneţi voi, nebunilor? Preoţii ocupă scaunul lui Moise şi al lui Aaron, dar ei nu-L mai slujesc pe Dumnezeu, ei îl slujesc pe Mamona, ei îl slujesc pe diavol. Dreptul lor şi al vostru este un drept al diavolului, niciodată nu va fi un drept al lui Dumnezeu. De aceea, ridicaţi-vă imediat şi părăsiţi aceste locuri. Altfel, va fi foarte rău de voi”. 12. Ei au început să râdă, spunând: “Ia uitaţi-vă puţin la aroganţa acestui nazaritean vulgar. Aruncaţi-l repede afară din Templu”. Şi s-au ridicat, încercând să Mă lovească. 13. Eu am ridicat atunci mâna dreaptă şi, cu o forţă divină, am început să pocnesc deasupra capetelor lor cu biciul Meu din corzi; oamenii sau animalele atinşi de bici simţeau instantaneu nişte dureri de nesuportat. S-a iscat imediat un vacarm înfricoşător, oameni şi animale urlând deopotrivă; în goana lor, animalele răsturnau totul, negustorii şi vânzătorii fugeau şi urlau de durere; cu ajutorul discipolilor Mei, am răsturnat mesele celor care schimbau banii, cu tot aurul care era pe ele.

14. Am intrat apoi în Templu, unde erau o mulţime de vânzători de porumbei, cu coliviile lor pline de porumbei. Dar cum aceşti negustori, în marea lor majoritate, erau săraci şi nu urmăreau profitul, iar acest comerţ cu porumbei erau un obicei vechi, care ar fi trebuit totuşi să se desfăşoare în primele curţi ale Templului, M-am mulţumit să le spun: “Ieşiţi toţi de aici şi nu faceţi din casa Tatălui Meu un loc de comerţ; locul vostru este în primele curţi exterioare”. Aceşti oameni săraci s-au îndepărtat fără să spună nici un cuvânt şi s-au aşezat în vechiul lor loc, în curţile exterioare.Iată aşadar cum a fost purificat Templul. 15. Dar această curăţire a Templului a făcut senzaţie, iar discipolilor le era teamă ca preoţimea să nu ne aresteze, ca agitatori, cu ajutorul gărzii romane, urmând să ne fie destul de greu să ne sustragem responsabilităţii unei astfel de acţiuni, pentru că era scris: “Zelul Casei Tale M-a consumat”. 16. Dar Eu le-am spus: “Nu fiţi îngrijoraţi, uitaţi-vă în curţi şi veţi vedea cum preoţii şi servitorii lor sunt ocupaţi să strângă banii vânzătorilor împrăştiaţi pe jos şi să-i pună în saci. Ne vor întreba cu ce drept am făcut aceasta, dar de fapt ei sunt mulţumiţi. Aceasta poate să le aducă aproape o mie de saci de aur şi de argint şi, în plus, diverse alte cantităţi din alte monezi, pe care nu au nici o intenţie să le dea înapoi. Sunt prea ocupaţi şi nu au timp să ne urmărească. Nu vor asculta deloc plângerile celor care ne vor acuza; nu se simt deloc impresionaţi de această lecţie şi nu Mă vor acuza deocamdată, fiţi liniştiţi! 17. „Zelul Casei Tale Mă va consuma”, dar nu acum! Nu vor veni aici decât câţiva evrei, cel mult, pentru a Mă întreba cine sunt şi ce dovezi am pentru legitimitatea faptelor Mele. Dar în ceea ce Mă priveşte, ştiu că faptele trebuiau să se petreacă astfel şi că nu avem de ce să ne temem. Uitaţi-vă, iată-i deja în faţa perdelei, propunându-şi, în propriul lor interes de altfel, să-Mi pună întrebări”.

Capitolul 14

Despre distrugerea şi reconstrucţia Templului în trei zile. Neputinţa evreilor de a interpreta cuvintele lui Iisus. (Ioan II, 18-22) (18) Iudeii au luat cuvântul şi I-au zis: “Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?” (19) Drept răspuns, Iisus le-a zis: “Distrugeţi acest Templu şi în trei zile îl voi ridica.” (20) Iudeii au zis: “Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească Templul acesta şi Tu îl vei ridica în trei zile?” (21) Dar El le vorbea despre Templul trupului Său. (22) Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Iisus. 1. În timp ce căutam să-i liniştesc pe discipolii Mei, câţiva evrei s-au apropiat şi au spus: “Ai făcut un lucru mare; mâna ta a pus pe fugă animalele şi oamenii care şi-au luat zborul ca un pumn de paie; nimeni nu a îndrăznit să se întoarcă să-şi caute banii împrăştiaţi pe jos. Cine eşti tu şi ce dovadă poţi să arăţi, care să-ţi permită să acţionezi aşa cum ai făcut? Nu cunoşti oare legile, la fel de rigide ca fierul, care te pot condamna?” 2. Eu le-am răspuns: “Nu aş fi făcut acest lucru dacă nu le-aş fi cunoscut şi dacă nu Mi-ar fi fost teamă de ele! Îmi cereţi o autorizaţie oficială; Eu vă spun că nu am aşa ceva, dar distrugeţi acest Templu şi în trei zile îl voi ridica”. 3. Răspunsul Meu i-a făcut să deschidă ochii mari; foarte surprinşi, ei nu mai ştiau ce să creadă, în cele din urmă, unuia dintre ei i-a venit ideea să spună că au fost necesari patruzeci şi şase de ani pentru a construi Templul cu ajutorul a nenumărate braţe. Un evreu învăţat s-a întors atunci către Mine şi Mi-a spus: “Nu vezi ce prostii spui? Au trebuit patruzeci şi şase de ani pentru a construi Templul cu ajutorul a numeroase braţe şi tu pretinzi că-l poţi ridica singur în trei zile, fără nici un ajutor! Oh, oh, oh! Ce dovezi poţi aduce tu în privinţa asta, mai ales că te afli în Templu, în care ar fi bine să vorbeşti cât mai cumpătat cu putinţă!

4. Acţiunea ta de adineauri ne-a surprins deja într-un mod neplăcut, făcându-ne să ne întrebăm, noi, bătrânii din Ierusalim, cu ce putere ai săvârşit această faptă, foarte lăudabilă în sine: prin puterea oamenilor sau printr-o autoritate profetică? Iată de ce te-am întrebat! Dacă ne-ai fi dat un răspuns rezonabil, am fi înţeles că eşti un profet trimis de Dumnezeu, că ai acţionat prin puterea Sa şi te-am fi crezut! Dar în loc să ne dai răspunsul cumpătat pe care îl aşteptam, tu spui blasfemii şi lăudăroşenii de neimaginat, în care nu există nici un sâmbure de adevăr. Nu vedem în tine decât un fanfaron care cunoaşte ceva magie învăţată în şcolile păgânilor, pentru a părea interesant aici în oraşul lui David, fie plătit de romani, fie, în taină, de farisei, preoţi şi leviţi; de aceea, regretăm mult că ne-am făcut iluzii în privinţa ta”. 5. Eu le-am răspuns: “Regret din adâncul inimii că vă văd atât de orbi şi de surzi, pentru că orbul nu vede nimic şi surdo-mutul nu înţelege nimic. Eu săvârşesc sub ochii voştri o minune pe care nimeni nu a mai făcut-o înaintea Mea, vă spun întregul adevăr, iar voi pretindeţi că sunt un imbecil, un fanfaron, un magician păgân în serviciul romanilor sau a abjectei preoţimi a Templului. Oh, ce prostii neruşinate! Priviţi, iată un grup întreg care Mă urmează din Galileea, un popor evreu pe care voi îl consideraţi fără credinţă, cea mai mizerabilă dintre rase; dar cu toate acestea, ei M-au urmat!... Cum se face că voi nu vreţi să Mă recunoaşteţi?” 6. Evreii au spus: “Noi am vrea să te recunoaştem şi chiar te invităm să ne aduci dovezi în acest sens, pentru că nu suntem nici orbi nici surzi, aşa cum crezi, dar tu ne-ai dat un asemenea răspuns, astfel încât a trebuit să-ţi spunem în faţă ceea ce ţi-am spus. Noi avem bunăvoinţă; dacă eşti cu adevărat un profet, cum se face că nu îţi dai seama de bunăvoinţa noastră? Noi suntem persoane onorabile din Ierusalim, avem multe bunuri; dacă ai fi un adevărat profet, ai fi de partea noastră, dar tu nu eşti profet, căci nu ai înţeles nimic. Nu eşti decât un magician care profanează Templul mai mult decât toţi cei pe care i-ai alungat!” 7. Eu le-am răspuns: “Mergeţi să-i întrebaţi pe cei care au venit aici cu Mine şi ei vă vor spune cine sunt Eu!” 8. Evreii s-au apropiat atunci de discipoli şi i-au întrebat. Aceştia au răspuns, descriind ceea ce au auzit spunându-se pe malurile Iordanului despre mărturia lui Ioan, după care au povestit ceea ce au văzut şi au trăit alături de Mine, dar au mărturisit că nici ei nu au înţeles ceea ce tocmai le spusesem acestor evrei. 9. Ei nu aveau să-Mi înţeleagă cuvintele şi Scriptura care a vestit aceste lucruri decât trei ani mai târziu, după învierea Mea miraculoasă. 10. După ce au ascultat tot ce au avut de spus discipolii, evreii s-au întors la Mine, spunând: “Dacă ar fi să ne luăm după discipolii tăi credincioşi, ai fi deci Mesia Cel Făgăduit; mărturia lui Ioan, pe care îl cunoaştem, la fel de bine ca şi faptele tale, vorbeşte în favoarea ta. Dar cuvintele tale sunt în contradicţie cu acţiunile tale. Cum se face că Mesia acţionează precum un Dumnezeu şi vorbeşte precum un nerod? Explică-ne asta şi te vom accepta, acordându-ţi sprijinul nostru!...”. 11. La care, Eu am spus: “Ce doriţi voi să-Mi daţi, pe care să nu-l fi primit mai înainte de la Tatăl Meu care este în Ceruri? Iar dacă aţi primit, cum puteţi vorbi ca şi cum nu aţi fi primit? Ce vreţi voi să-Mi daţi care să nu-Mi aparţină deja? Pentru că ceea ce este al Tatălui este şi al Meu. Căci Tatăl şi cu Mine nu suntem doi, ci unul! Vă spun, nimic nu vă aparţine vouă, în afară de voinţa voastră (n.t. liberul vostru arbitru). Tot restul îmi aparţine Mie. Dacă îmi oferiţi voinţa voastră, prin iubirea adevărată din inimile voastre şi dacă credeţi că Eu şi Tatăl Meu suntem cu adevărat unul, îmi veţi fi dat tot ceea ce doresc şi aştept de la voi!” 12. Evreii au spus: “Fă o minune şi vom crede că tu eşti Mesia Cel Făgăduit!” 13. Le-am zis: “De ce vreţi o minune? Oh, oameni perverşi! Voi nu ştiţi că minunile nu trezesc pe nimeni, ci doar condamnă? Eu nu am venit pentru a vă judeca, ci pentru ca voi să primiţi viaţa eternă, dacă inimile voastre acceptă să creadă în Mine. Vor mai fi încă multe minuni, pe care le veţi vedea şi voi, dar ele nu vă vor trezi, ci dimpotrivă, în cele din urmă, vă vor omorî”.

Capitolul 15

Iisus refuză ospitalitatea unui om cu intenţii îndoielnice, ( Ioan II, 23-25) (23) Pe când era Iisus în Ierusalim, la praznicul Paştelor, mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau semnele pe care le făcea. (24) Dar Iisus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi. (25) Şi n-avea trebuinţă să-i facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în fiecare om. 1. Adevăr vă spun: “Este sărbătoarea Paştelor şi Eu voi rămâne la Ierusalim în această perioadă; mergeţi acolo unde voi fi Eu şi veţi vedea numeroase minuni! Dar vă veţi da singuri seama că aceste minuni aduc moartea, nu trezirea spirituală!” 2. Auzind aceste cuvinte, evreii au făcut ochii mari; i-am lăsat acolo şi am ieşit din Templu, împreună cu discipolii Mei. Evreii Mă urmau pe ascuns, dar nu îndrăzneau să o facă deschis, pentru că vorbisem despre minunile Mele care omoară; ei nu se gândeau la moartea spirituală, ci la moartea fizică, la fel ca toţi cei puternici de pe acest pământ, care sunt atât de buni prieteni ai vieţii pământeşti. 3. Totuşi, unul dintre ei s-a apropiat de Mine, în afara Templului şi Mi-a spus: “învăţătorule, Eu te-am recunoscut şi mi-ar plăcea să fiu alături de Tine; unde este hanul Tău?” 4. Dar Eu am văzut că nu trebuie să-l iau în serios şi că intenţia lui de a cunoaşte numele hanului unde locuiam nu este cinstită; aşa că i-am răspuns prin aforismul binecunoscut, adresat oamenilor cu rele intenţii: “Păsările au cuibul lor, vulpile au vizuina lor, dar Fiul omului nu are piatră pe care să-şi pună capul, mai ales în acest oraş. Du-te şi purifică-ţi inima; întoarce-te cu o inimă dreaptă, fără intenţia de a trăda, şi vom vedea dacă poţi rămâne alături de Mine”. 5. Omul Mi-a răspuns: “învăţătorule, ne judeci greşit pe prietenii mei şi pe mine; dacă nu ai o cameră într-un han, vino la noi şi te vom găzdui, pe Tine şi pe prietenii Tăi, atât cât veţi dori”. 6. Văzând bine că nu era sincer, i-am spus: “Noi nu putem avea încredere în voi, pentru că voi sunteţi prietenii lui Irod şi nu iubiţi decât circul, mai ales dacă nu vă costă nimic. Eu nu am venit în acest oraş pentru a Mă da în spectacol în faţa oamenilor lui Irod, ci pentru a vesti că împărăţia lui Dumnezeu este aproape şi că va trebui să vă căiţi, dacă vreţi să faceţi parte din ea. Iată scopul venirii Mele astăzi şi nu am nevoie de găzduirea voastră pentru aceasta, pentru că cel care locuieşte într-o casă nu poate ieşi dacă uşa a fost zăvorâtă pentru a-l face prizonier. Dar cel ce-şi găseşte o locuinţă în aer liber, este liber să meargă oriunde doreşte!” 7. Evreul a spus: “Cum mă poţi jigni astfel? Crezi că noi nu ştim nimic despre drepturile sacre ale ospitalităţii? Dacă Te poftim şi Te primim ca oaspete, vei fi tot ceea ce avem mai sfânt în casă şi vai de acela care s-ar lega de Tine. Dreptul oaspetelui este respectat la noi cu sfinţenie. Cum poţi avea o asemenea bănuială?” 8. Eu i-am răspuns: 'Vă cunosc prea bine obiceiul; mai ştiu de asemenea că atât timp cât oaspetele este la voi, el se bucură de ospitalitatea voastră, dar în momentul când vrea să plece, zbirii şi asasinii care sunt la poartă se năpustesc asupra lui pentru a-l lega fedeleş şi a-l pune în lanţuri. Şi asta face de asemenea parte din străvechiul obicei al ospitalităţii?” 9. Puţin jenat, evreul a răspuns: “Cine ne poate face astfel de reproşuri?” 10. Eu i-am spus: “Cel care ştie totul. Oare nu a fost dat un om pe mâna justiţiei, acum câteva zile?” 11. Încă şi mai încurcat, evreul a spus: “învăţătorule, cine ţi-a spus asta? Şi chiar dacă s-a întâmplat, oare nu şi-a meritat răufăcătorul soarta?” 12. I-am spus: “Multe lucruri care pentru voi sunt delicte, pentru Dumnezeu şi pentru Mine nu sunt; pentru acestea, Moise nu a prescris nici o lege. Legea aţi inventat-o voi, din împietrirea inimilor voastre. Principiile voastre sunt un păcat împotriva Legii lui Moise. Şi atunci, a comis oare un delict cel care a păcătuit împotriva principiilor voastre, în timp ce respecta Legea lui Moise? Oh! Adevăr vă spun, sunteţi plini de viclenie şi răutate”.

13. Evreul a spus: “Cum aşa? Moise ne-a dat dreptul de a promulga legi pentru cazuri speciale. Principiile noastre sunt deci la fel de valabile ca şi Legile lui Moise; iar atunci, nu este oare cel care nu le respectă un criminal la fel de mare ca şi cel care a păcătuit împotriva Legilor lui Moise?” 14. Eu: “Pentru voi da, dar nu şi pentru Mine. Moise ne-a poruncit să ne iubim părinţii şi să îi respectăm; dar voi spuneţi - şi chiar preoţii vă sfătuiesc, să faceţi sacrificii la Templu, care să vă elibereze de această lege. Dar dacă cineva vine la voi şi vă spune: 'Sunteţi atei şi impostori, căci propria voastră vinovăţie vă face să aboliţi legea şi să-i asupriţi pe cei săraci” - aşa cum a vorbit acel om împotriva voastră, - voi l-aţi târât în justiţie. Spune-Mi, merita într-adevăr acest om cinstit să fie pedepsit, sau mai degrabă voi sunteţi criminali fată de legea lui Moise?” 15. Evreul nu mai ştia ce să spună şi a plecat să se alăture tovarăşilor săi, cărora le-a povestit tot ceea ce îi spusesem Eu. Prietenii săi au clătinat din cap şi au spus: “Ce curios, cum poate şti acest om toate aceste lucruri?” Cât despre Mine, am părăsit acele locuri şi am mers, împreună cu ai Mei, la un han micuţ, în afara oraşului, unde am rămas câteva zile.

Capitolul 16

Semnificaţia purificării Templului. Cum să trăim şi să ne comportăm în viaţă. 1. Derularea completă a faptelor şi a gesturilor descrise în primele două capitole din Evanghelia canonică nu este relatată aici. Este evident că s-au petrecut şi alte evenimente de mai mică importantă şi este inutil să revenim aici asupra lor, ca să nu ne întindem prea mult. Este totuşi necesar să arătăm sensul profund al celor petrecute la Templu, acest al doilea capitol neputând fi pe deplin înţeles decât dacă auditoriul – sau cititorul - cunoaşte ambele dimensiuni descrise aici. 2. Sensul profund al nunţii de la Cana a fost deja arătat. Iată în continuare sensul profund al Purificării Templului. 3. Templul reprezintă sfera naturii terestre a omului, înlăuntrul fiecărui om există un lăcaş foarte sfânt, la fel cum există şi în Templu; iată de ce, înfăţişarea Templului trebuie să fie sfinţită şi menţinută într-o stare de puritate, pentru ca astfel să nu fie profanată Sfânta Sfintelor, lăcaşul cel mai interior al templului, ce corespunde lăcaşului cel mai interior al omului. 4. În Templu, Sfânta Sfintelor este bine ascunsă de către o perdea, pe care Marele Preot nu o ridică decât la anumite ocazii. Dar perdeaua, la fel ca şi vizitarea ocazională a Sfântului Lăcaş, nu reprezintă decât o modalitate de a împiedica profanarea Sfântului Lăcaş, căci în momentul în care cineva păcătuieşte cu trupul său, el nu-şi murdăreşte numai trupul, ci deopotrivă sufletul şi spiritul său, lăcaşul cu adevărat cel mai interior şi cel mai sacru dinlăuntrul omului. Precum în Templu, acest lăcaş foarte sfânt din inima omului este ascuns de către un văl şi numai iubirea pentru Dumnezeu - singurul Mare Preot adevărat şi marele servitor al lui Dumnezeu dinlăuntrul fiecărui om - reuşeşte să ridice cortina şi să pătrundă în acest loc sfânt. Iar dacă singurul Mare Preot care există în interiorul fiecărui om devine impur de îndată ce se ataşează de lucrurile impure ale acestei lumi, cu care ajunge să se identifice, cum ar putea Sfântul Lăcaş să nu fie profanat, când este vizitat de către un Mare Preot impur? 5. Şi dacă în om, la fel ca în Templu, totul a devenit impur, atunci omul nu mai este capabil să îl purifice, mai ales dacă mătura lui este plină de gunoaie şi de lucruri mizerabile. Eu însumi trebuie să pun mâna la treabă, să purific Templul cu forţa, cu ajutorul acestor lucruri dureroase, cum sunt bolile de tot felul şi alte nenorociri aparente.

6. Starea de cumpărător şi starea de neguţător reprezintă nişte pasiuni false şi impure care există în om. Vitele care sunt de vânzare simbolizează aici nivelul cel mai josnic al senzualităţii preponderent animalelor şi orbirea sufletului pe care această stare o generează. Dacă, la nivelul sufletului, iubirea se prezintă întocmai precum un bou care este lipsit de organele de reproducere şi de atracţia sexuală, acestui fel degradat de iubire nu-i mai rămâne nimic altceva decât pasiunea josnică şi lacomă care se aseamănă cu starea celui mai grosier dintre polipi şi, într-o asemenea situaţie, cunoaşterea care îi revine omului nu valorează mai mult decât “cunoaşterea” pe care o pot avea oile. 7. Cât despre cei care schimbau banii, ei reprezintă ceea ce devine omul în momentul în care egoismul îl aduce în starea de animal, pentru că animalul nu se iubeşte decât pe sine! Dacă este mort de foame, un lup devorează un alt lup. Aceşti comercianţi - sau altfel spus, egoismul animal dinlăuntrul omului - trebuie să fie alungaţi cu forţa, cu preţul tuturor durerilor posibile, pentru că tot ceea ce inspiră această dragoste de sine trebuie să fie alungat şi pedepsit. 8. Bine, dar atunci de ce să nu fie aceste lucruri complet distruse? Pentru că iubirea adevărată nu poate creşte fără libertate, la fel cum sămânţa bună, sămânţa de grâu, creşte mai bine şi dă o recoltă mai bogată într-un pământ în care am pus balegă de animal. Luaţi îngrăşământul din pământ pentru a-l purifica de orice impurităţi şi bobul de grâu va creşte cu mare greutate, dând o recoltă foarte slabă. 9. Bălegarul aruncat peste câmp trebuie scuturat şi răspândit pentru a fertiliza câmpul. A-l lăsa într-o grămadă n-ar face decât să asfixieze solul pe care este aşezat, rămânând astfel inutil pentru restul câmpului. 10. Iată aşadar corespondenţa cu această purificare a Templului, unde am împrăştiat banii comercianţilor fără a distruge totuşi Templul, ceea ce aş fi putut să fac foarte uşor. 11. Ce reprezintă atunci neguţătorii de porumbei, care trebuiau să-şi recâştige locul care le fusese repartizat în vechime? 12. Aceştia simbolizează virtuţile exterioare, adică toate soiurile de ceremonii şi amabilităţi, buna creştere, curtoazia şi amabilitatea, care îl ridică pe omul orb la un nivel superior şi permit vieţii adevărate să se înrădăcineze în el. 13. Porumbelul este o pasăre zburătoare curent folosită în Orient ca mesager al scrisorilor de dragoste. La egipteni, porumbelul era hieroglifa tandreţii. La Templu, de asemenea, era un simbol al conversaţiilor tandre, porumbelul fiind semnul animalului sacrificat oferit de către tinerii căsătoriţi Templului la naşterea primului lor copil. După ce aceste ceremonii au devenit desuete, porumbelul a rămas simbolul dragostei adevărate, profunde şi dătătoare de viaţă. 14. Dar atenţiei Potrivit ordinii fireşti, ceea ce este exterior rămâne alături de ceea ce este exterior! Scoarţa este şi va rămâne întotdeauna un lucru mort în sine şi tot ceea ce face parte din scoarţă trebuie să se situeze la acelaşi nivel cu ea. Scoarţa este foarte utilă arborelui dacă se află la locul potrivit, dar dacă am vrea să o punem în locul măduvei, arborele s-ar usca şi ar muri. 15. Pentru a le arăta că oamenii nu trebuie să facă din virtuţile lor exterioare nişte calităţi ale vieţii lor interioare, pentru ca omul cinstit să nu devină un automat al vorbelor goale (un fel de loc de negustorie), i-am rugat pe aceşti neguţători să iasă din Templu şi să se adune la locul obişnuit. Aceşti neguţători de porumbei reprezintă, în sensul larg, toate lucrurile exterioare, iar într-un sens strict, stăpânii lucrurilor exterioare, adică toţi cei care urmăresc să se înalţe cu ajutorul virtuţilor pe care le confundă cu calităţile interioare. 16. Iată aşadar sensul spiritual al acestei purificări a Templului. Potrivit corespondenţei imuabile şi corecte dintre Templu şi om, este evident că numai Dumnezeu - înţelepciunea eternă - poate acţiona şi vorbi astfel; niciodată, omul. 17. Dar după această purificare, de ce nu rămâne Domnul în Templu? 18. El este singurul care ştie cum trebuie alcătuit sufletul omului pentru ca el să poată deveni Casa Domnului. Pe de altă parte, după o astfel de purificare, omul nu trebuie să fie lipsit de libertatea sa, fără de care el nu ar fi altceva decât un automat. 19. Domnul nu poate să aibă încă încredere în omul astfel purificat. Doar El ştie ce trebuie făcut pentru ca omul să se restabilească ferm în interiorul său. Iată de ce purificatorul părăseşte Templul: pentru a putea să se reverse din exterior în interiorul omului, pentru că Dumnezeu nu pretinde că ar vrea să dispună de om după bunul Lui plac, amestecându-se în problemele lui, rămânând înlăuntrul lui şi amplificându-i virtuţile. Omul trebuie să se trezească şi să devină deschis faţă de libertatea deplină, singura în măsură să îi permită să devină desăvârşit, după cum se va arăta cu mai multă claritate în capitolul următor.

Capitolul 17

Vizita lui Nicodim (Ioan III. 1) (1) Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. 1. După purificarea Templului, am rămas deci într-un mic han situat în afara oraşului, împreună cu toţi cei care Mă urmau. Unii dintre voi se vor întreba probabil: 2. “Ce ai făcut în această perioadă, Doamne? Cu siguranţă că nu Ţi-ai pierdut timpul în aceste opt zile!” 3. Bineînţeles că nu. Oameni din toate categoriile sociale veneau la Mine zi si noapte! Săracii ziua şi bogaţii noaptea, la fel ca toţi cei distinşi, cei mari, care nu vroiau să-şi arate la lumina zilei slăbiciunile şi contradicţiile lor. 4. Împinşi de curiozitate şi de un fel de teamă că s-ar putea să fiu Mesia, ei căutau să se apropie cât mai mult de Mine şi veneau noaptea pentru a Mă vizita, vizite care se terminau de regulă foarte repede, pentru că aceşti oameni bogaţi şi distinşi erau jigniţi să constate că nu îi primeam cu aceeaşi bunăvoinţă, bunătate şi prietenie pe care le arătam oamenilor săraci. 5. Ca medic, făceam foarte multe miracole printre oamenii săraci. Alungam demonii posedaţilor, făceam să meargă paraliticii, îi îndreptam pe cei schilozi, le redăm vederea orbilor, auzul surzilor, capacitatea de a vorbi muţilor şi îi vindecam pe leproşi, întotdeauna numai prin cuvânt. 6. Cei mari ştiau foarte bine toate aceste lucruri şi veneau noaptea pentru a-Mi cere să fac miracole şi pentru ei; atunci, Eu le răspundeam: “Ziua are douăsprezece ore, iar noaptea de asemenea; ziua este făcută pentru a munci, noaptea pentru a te odihni. Cel care munceşte ziua nu se înşeală, dar cel care munceşte noaptea se înşeală uşor, pentru că nu poate să vadă unde pune piciorul”. 7. Ei M-au întrebat cu ce drept şi cu ce putere făceam aceste miracole. Răspunsul Meu a fost scurt: “Prin propria Mea forţă, nu am nevoie de nimeni”. 8. Ei M-au întrebat de asemenea de ce nu preferam hanurile din oraş. La fapte măreţe, locuri măreţe - spuneau ei - şi nu ultimul han pribegit, fără importanţă, din suburbiile capitalei'. 9. Eu le-am răspuns însă: “Nu-Mi place să locuiesc într-un oraş ai cărui locuitori se cred superiori şi pun la uşa lor paznici pentru a-i alunga pe săraci şi a-i lăsa să treacă doar pe cei bogaţi, un oraş unde eşti oprit de şapte ori la toate colţurile străzilor pentru a fi întrebat cine eşti, de unde eşti, ce faci, pentru că pari a fi străin şi nu eşti bine îmbrăcat. Căci Eu nu iubesc decât ceea ce este mic în faţa lumii şi dispreţuit de ea, aşa cum stă scris: “Ceea ce este mare în ochii lumii este o oroare în faţa lui Dumnezeu”. 10. Atunci, aceşti oameni bogaţi au spus: “Oare nu este Templul, locuinţa lui Dumnezeu, ceva mare şi magnific?” Dar Eu le-am răspuns: “El trebuia să fie casa lui Dumnezeu, dar voi aţi profanat-o şi Dumnezeu a părăsit-o. El nu mai este acolo. Arca lui Moise este acum goală şi moartă”. 11. Noctambulii Mi-au spus: “Ce lucruri aberante poţi să spui! Nu ştii tu ce i-a spus Dumnezeu lui David şi lui Solomon? Cum s-ar putea ca ceea ce i-a spus Dumnezeu lui David să fie fals? Cine eşti tu de îndrăzneşti să vorbeşti în faţa noastră în acest fel?” 12. Dar Eu le-am răspuns: “Am dreptul şi puterea să vă vorbesc astfel despre Templu, aşa cum am puterea să-i vindec pe bolnavi prin propria Mea voinţă şi prin Cuvântul Meu! V-o spun şi v-o repet: Templul vostru este o oroare în faţa lui Dumnezeu!”

13. Unii au început atunci să murmure, iar alţii au spus: “Este într-adevăr un profet şi profeţii au vorbit întotdeauna de rău Templul! Să-l lăsăm să plece!” Şi aceşti noctambuli s-au retras.

Capitolul 18

Nicodim, primarul Ierusalimului nu înţelege noua naştere, ( Ioan III, 2-5) (2) Acesta a venit la Iisus, noaptea, şi I-a zis: “învăţătorule, ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu El.” (3) Drept răspuns, Iisus i-a zis: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.” (4) Nicodim I-a zis: “Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” (5) Iisus i-a răspuns: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu. 1. Un anume Nicodim, personaj de vază în Ierusalim, a venit de asemenea să Mă caute, în ultima noapte a şederii Mele în împrejurimile Ierusalimului. Acesta nu numai că era un fariseu, funcţie şi demnitate echivalenta cu cea a unui cardinal romano-catolic actual, dar era de asemenea şi şeful evreilor din oraş, deci primar al Ierusalimului, instalat de către romani pentru că era unul dintre cei mai bogaţi oameni din Ierusalim. 2. În calitatea sa de şef al Ierusalimului, el a venit să Mă caute noaptea, spunând: “învăţătorule, iartă-mă că am venit să Te văd atât de târziu noaptea şi să te deranjez din odihna Ta, dar am aflat că vei părăsi aceste locuri mâine dimineaţă şi nu m-am putut împiedica să vin să-Ti mărturisesc marea consideraţie pe care o am pentru Tine. Mulţi dintre colegii mei şi cu mine ne-am dat seama foarte bine, observând faptele Tale, că eşti un veritabil profet trimis de Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate acţiona aşa cum o faci Tu dacă Dumnezeu nu este cu el. Din moment ce eşti un profet şi îţi dai seama cât de răi suntem, spune-mi, când va veni împărăţia lui Dumnezeu pe care ne-au anunţat-o predecesorii Tăi şi, dacă vine această împărăţie, ce trebuie să facem noi pentru a ajunge în ea?” 3. I-am răspuns scurt lui Nicodim prin cuvintele redate în versetul Sfântului Ioan: “Adevăr, adevăr îţi spun, nimeni nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu şi nu poate ajunge acolo dacă nu se naşte din nou”. Ceea ce înseamnă: “Dacă nu-ţi vei trezi spiritul urmând calea pe care ţi-o arăt Eu, nu vei putea înţelege ceea ce este ascuns în esenţa profundă a cuvintelor Mele divine şi vii”. 4. Versetul următor (Ioan III.4), care citează cuvintele lui Nicodim, complet debusolat, dovedeşte că acest om cinstit n-a înţeles sensul cuvintelor Mele şi faptul că nu poate fi cunoscută viaţa divină fără trezirea spiritului. 5.”Dar, învăţătorule mult iubit, ce cuvinte străine aud urechile mele? Cum poate un om să se nască din nou? Poate un om în vârstă, cu membrele rigide, să intre a doua oară în pântecele mamei lui şi să se nască din nou? Să fim serioşi, este un lucru absolut imposibil. Ori Tu nu ştii nimic despre împărăţia lui Dumnezeu care va veni, deci nu cunoşti adevărata împărăţie a lui Dumnezeu, ori nu vrei să-mi spui nimic de frică să nu Te arestez şi să Te arunc în închisoare. Fii însă fără frică, niciodată n-am privat pe nimeni de libertate, în afară de hoţi şi asasini. Dar Tu eşti un mare binefăcător al oamenilor săraci, ai vindecat în mod miraculos aproape toate bolile celor din Ierusalim prin forţa lui Dumnezeu care este în Tine. Cum aş putea eu să Te arestez?

6. Crede-mă, dragă învăţătorule, împărăţia lui Dumnezeu mă interesează în modul cel mai profund! Dacă ştii ceva mai concret, spune-mi, te rog, într-un fel în care să pot înţelege şi eu. Vorbeşte-mi despre cer folosind un limbaj ceresc, dar vorbeşte-mi despre pământ folosind un limbaj al lucrurilor pământeşti, cu imagini care pot fi înţelese, căci în caz contrar, învăţăturile Tale vor fi pentru mine chiar mai de neînţeles decât hieroglifele egiptene, pe care eu nu pot nici să le înţeleg, nici să le citesc. Tot ceea ce ştiu, după calculele mele, este că împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie aproape, dar nu ştiu nici unde este, nici cum să ajung la ea, nici cum să fiu primit acolo! Aş vrea ca Tu să-mi răspunzi într-un mod clar şi mai uşor de înţeles”. 7. La această întrebare repetată. Eu am răspuns exact cu cuvintele din versetul 5, care precizează că trebuie să te naşti din apă şi din spirit, ceea ce semnifică următoarele: 8. Sufletul trebuie să fie purificat de apa umilinţei şi a renunţării de sine, pentru că apa este simbolul cel mai vechi al umilinţei. Ea nu se opune niciodată, fiind în serviciul tuturor; la sol, ea caută întotdeauna punctul cel mai de jos şi fuge de înălţimi. Sufletul purificat răspândeşte în jurul lui lumina spiritului adevărului, pe care un suflet impur nu poate niciodată să-l înţeleagă, acesta din urmă fiind asemenea nopţii, în timp ce adevărul este precum lumina Soarelui. 9. Adevărul îl face liber pe cel care îl acceptă şi îl recunoaşte în sufletul lui purificat prin umilinţă. Intrarea în împărăţia lui Dumnezeu este chiar această libertate a spiritului, sau această înţelegere spirituală a libertăţii. 10. Nu i-am dat însă aceste explicaţii lui Nicodim, căci el nu ar fi putut să le înţeleagă, oricum nu mai mult decât formula prescurtată a răspunsului Meu. El M-a întrebat încă o dată cum ar trebui să înţeleagă aceasta!

 Capitolul 19

Iisus îi explică lui Nicodim esenţa omului, secretul spiritului, (Ioan M, 6-12) (6) Ce este născut din came, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. (7) Nu te mira că ţi-am zis:«Trebuie să vă naşteţi din nou». (8) Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duh.” (9) Nicodim l-a zis: “Cum se poate face aşa ceva?” (10) Iisus i-a răspuns: 'Tu eşti învăţătorul Iul Israel şi nu pricepi aceste lucruri? (11) Adevărat, adevărat îţi spun, că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră. (12) Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? 1. Aşa cum indică versetul 6, Eu am răspuns: “Nu te mira de ceea ce-ţi spun, pentru că, vezi tu, ceea ce este născut din carne este carne, adică materie moartă, învelişul cel mai exterior al vieţii şi ceea ce este născut din spirit este spirit, adică viaţa eternă şi adevărul în sine”. 2. Dar Nicodim tot nu a înţeles. A ridicat din umeri, mai puţin surprins de ceea ce i-am spus şi mai mult mirat să constate că nu este capabil să înţeleagă aceste cuvinte, el, fariseul, înţelept peste înţelepţi, el, care avea o părere atât de bună despre propria lui înţelepciune, pentru care, de altfel, a şi fost ales ca şef al evreilor. 3. Mirarea lui era cu atât mai mare cu cât a văzut în Mine un învăţător neaşteptat, capabil să îi propună o adevărată şaradă intelectuală. Neştiind ce să mai creadă, M-a întrebat: “Dar cum trebuie să înţeleg aceasta? Poate fi un spirit în stare de graviditate şi poate da el naştere unui semen de-al lui?” 4. I-am răspuns: “îţi repet că nu trebuie să te miri în faţa cuvintelor Mele: Voi trebuie să vă naşteţi din nou!” 5. Vezi tu, vântul suflă încotro vrea el; tu auzi murmurul vântului, dar nu ştii de unde vine si nici încotro merge! La fel este cu fiecare om care este născut din spirit şi care îţi vorbeşte. Tu îl vezi şi îl asculţi, dar, pentru că îţi vorbeşte într-un mod spiritual, tu nu îl înţelegi şi nu realizezi de unde ştie el aceasta şi de ce îţi vorbeşte în acest fel. Dar pentru că eşti un om înţelept şi cinstit, la momentul potrivit îţi va fi acordată graţia de a putea înţelege şi percepe aceste lucruri”. 6. Nicodim a dat atunci din cap gânditor şi a sfârşit prin a spune: “Aş vrea să mă înveţi cum se poate petrece acest lucru! Căci tot ceea ce ştiu şi pot să înţeleg o ştiu şi o înţeleg în carnea mea (în trupul meu). Şi dacă îmi este luată carnea, nu voi mai putea înţelege mare lucru. Cum ar putea carnea mea să devină spirit şi cum va putea primi spiritul meu în el un alt spirit, născându-se din nou? Cum, cum se poate petrece aşa ceva?” 7. Eu i-am spus: Tu eşti unul dintre cei mai înţelepţi doctori ai lui Israel şi nu poţi să înţelegi aceste lucruri? Dacă tu nu poţi să le înţelegi, deşi eşti doctor în Lege, ce să mai spunem de alţii, care abia cunosc câte ceva despre existenţa lui Avraam, Isaac şi Iacov! 8. Adevăr, adevăr îţi spun, Eu şi discipolii Mei am fost conduşi aici de către spirit, dar nu îţi vorbim întru spirit, îţi vorbim în mod natural, în imaginile concrete ale acestui pământ, pentru a-ţi spune ceea ce ştim şi am văzut întru spirit; şi cu toate acestea, voi nu puteţi să înţelegeţi! 9. Şi dacă voi nu puteţi nici să înţelegeţi nici să percepeţi un lucru explicat atât de simplu, când Eu vă vorbesc despre cele spirituale într-un mod pământesc, aş vrea să ştiu ce ar deveni credinţa voastră dacă Eu aş începe să vorbesc despre lucrurile cereşti într-un mod în întregime ceresc. 10. Adevăr îţi spun, numai Spiritul care este spirit - în el însuşi şi prin el însuşi - ştie ce este spiritul şi viaţa. Carnea nu este decât un înveliş exterior care nu cunoaşte spiritul, decât cel mult în cazul în care spiritul se manifestă prin înveliş, prin această scoarţă. Dar spiritul tău este prea mult dominat şi acoperit de carnea ta, care nu-l cunoaşte. Totuşi, va veni timpul când spiritul tău, aşa cum ţi-am mai spus, va fi liber; vei înţelege atunci mărturia noastră şi o vei accepta”. 11. Nicodim a răspuns : “învăţătorule iubit, oh, înţelept între înţelepţi, spune-mi într-un fel pe înţelesul meu, când, când oare va veni deci timpul la care visez?” 12. I-am spus: “Prietene, nu eşti destul de matur pentru a-ţi indica momentul, ora şi ziua. Vezi tu, atâta vreme cât vinul nu este destul de fermentat, el rămâne tulbure. Dacă îl verşi într-un pahar de cristal şi ţii acest pahar la soare, lumina soarelui - oricât de puternică ar fi ea - nu va reuşi să-l traverseze. La fel este şi cu omul. Înainte de a fi suficient fermentat pentru a elimina tot ceea ce este tulbure în el, lumina cerului nu-i poate pătrunde fiinţa. Dar îţi voi spune ceva şi, dacă vei înţelege, vei şti când va veni acest timp; iată, ascultă-Mă!

Capitolul 20

Versete de neînţeles pentru Nicodim. (Ioan lll, 13-15) (13) Nimeni nu a urcat la ceruri, afară de Cel ce S-a coborât din ceruri, adică Fiul omului care este în ceruri. (14) Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, (15) pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 1. Vezi tu, nimeni nu urcă la ceruri dacă nu este Cel care a coborât, adică Fiul omului care sălăşluieşte pentru totdeauna în ceruri. Şi, la fel cum Moise a înălţat şarpele în deşert, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului pentru ca toţi cei care cred în El să nu piară, ci să capete viaţa veşnică. Spune-mi, tot nu înţelegi?” 2. Nicodim a spus: “învăţătorule iubit, cum aş putea să înţeleg? În Tine este o înţelepciune cu totul specială, aşa cum Ţi-am mai spus deja; mai degrabă aş putea descifra hieroglifele decât să înţeleg înţelepciunea Ta. Trebuie să-Ţi mărturisesc că dacă faptele Tale nu m-ar apropia de Tine, Te-as putea lua uşor drept un nebun sau un ciudat! Dar niciodată un om inteligent n-a vorbit aşa ca Tine. Faptele Tale dovedesc că ai fost trimis de Dumnezeu pentru a ne învăţa şi că trebuie să fie în Tine plenitudinea puterii şi a înţelepciunii divine, fără de care astfel de fapte ar fi imposibile. 3. Dar una nu merge fără cealaltă. De vreme ce puterea faptelor Tale este divină, învăţătorul meu iubit, înţelepciunea învăţăturii Tale pe acest pământ trebuie să fie de asemenea divină, indiferent că eu o înţeleg sau nu! Mă pierd cu totul dacă încerc să înţeleg această teză conform căreia nimeni nu poate urca la ceruri fără să fi coborât, dacă nu este Fiul omului care este în ceruri. Dragă învăţătorule, de la Enoh şi Ilie, nici un om n-a avut bucuria de a urca la ceruri. Vei fi Tu, poate, al treilea? Dar la ce le-ar folosi aceasta celorlalţi oameni, care nu vor putea urca la cer, din moment ce ei n-au coborât de acolo? 4. Mai mult, Tu spui că cel care s-a coborât din ceruri nu se află pe pământ decât în aparenţă, dar în realitate, el este în acelaşi timp şi în ceruri. Probabil că în împărăţia lui Dumnezeu nu pot ajunge decât Enoh, Ilie şi Tu, în timp ce celelalte milioane de oameni vor rămâne de-a pururi în bezna umedă a mormântului lor, de unde, prin graţia lui Dumnezeu, vor fi transformaţi în praf şi pulbere, fiind reduşi astfel la nimic. 5. Dragul meu învăţător, oare pentru o astfel de împărăţie a lui Dumnezeu se pierd în mulţumiri sărmanii viermi ai pământului, numiţi în mod ironic oameni? Toată lumea ştie că aşa este şi aşa a fost întotdeauna. Nu vine vara cu două sau trei rândunele! Ce au făcut în fond Enoh şi Ilie pentru a fi ridicaţi la cer? Nu au făcut decât ceea ce era propriu naturii lor cereşti. Ei nu aveau nici un merit şi, conform explicaţiilor Tale, nu au putut să urce la ceruri decât pentru că au coborât de acolo. 6. Vezi aşadar că toate acestea nu ne dau speranţe prea mari şi că nu există nici o consolare pentru sărmana umanitate de pe acest pământ atât de greu încercat. Dar, aşa cum ţi-am mai spus, nu este mai puţin adevărat faptul că învăţătura Ta este înţeleaptă şi divină. Totuşi, sper să fii de acord cu mine că teza despre care tocmai am discutat este o adevărată nebunie din punct de vedere raţional! 7. Probabil că nu este decât o parabolă atunci când vorbeşti despre această ridicare a Fiului omului, care trebuie să se manifeste în deşert precum şarpele dresat de Moise. De ce trebuie şi cum ar putea să creadă toţi cei care aspiră către viaţa veşnică în această ridicare a Fiului omului, înălţat precum şarpele lui Moise? Aceasta nu are nici un sens. Cine este acest Fiu al omului? Unde este el? Ce face? Vine el din ceruri, la fel ca Enoh şi Ilie? Se va naşte în curând? Cum pot oamenii care nu-l văd - aşa cum nu-l văd nici eu - să creadă în El? 8. Cum poate El să vină pe acest pământ dacă este şi în cer în acelaşi timp? Unde şi când va fi El crescut? Înseamnă că El va fi Regele de neînvins, atotputernic al evreilor? 9. Vezi, dragă învăţătorule, toate acestea sună ciudat în gura unui om care vrea să arate prin faptele lui că este plin de atotputerea divină. Dar, aşa cum ţi-am mai spus, nu vreau să mă las indus în eroare, deşi consider că Tu eşti un mare profet trimis de Dumnezeu. 10. Vezi aşadar că nu sunt dintre aceia care resping de la bun început orice învăţătură pe care nu o înţeleg; aş dori totuşi ca Tu să-mi dai mai multe lămuriri şi mai în detaliu. Eu nu pot să Te înţeleg, iar întreaga Iudee, şi în special oraşul Ierusalim - unde eu sunt principala autoritate - are mare încredere în mine; dacă eu Te urmez pe Tine şi învăţătura Ta, tot oraşul Te va urma, dar dacă o resping, oraşul o va respinge de asemenea. Ai deci bunătatea să mă luminezi puţin!” 11. Eu i-am spus: “Ai ţinut un discurs lung şi ai vorbit ca un om care nu ştie nimic despre lucrurile cereşti, dar nu ar putea fi altfel, pentru că te afli în întunericul acestei lumi şi nu vrei să vezi lumina care a venit din ceruri pentru a lumina întunericul nopţii acestei lumi. Se pare că zorii zilei se vor naşte în curând în tine, dar deocamdată, tu nu vezi ceea ce se află chiar sub nasul tău!”

Capitolul 21

Misiunea Fiului omului. Cel care nu vrea să-L recunoască pe Domnul poartă deja în el condamnarea, (Ioan III, 16-21) (16) Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

(17) Dumnezeu, într-adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca

lumea să fie mântuită prin El. (18) Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. (19) Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. (20) Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. (21) Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute întru Dumnezeu.” 1. “Adevăr îţi spun, Dumnezeu este Iubirea şi Fiul este înţelepciunea. Dumnezeu a iubit atât de mult această lume, încât i-a dăruit pe unicul Său Fiu, adică înţelepciunea care izvorăşte în mod etern din El însuşi, pentru ca oricine crede în El să devină nepieritor şi să aibă viaţa veşnică. Spune-Mi, înţelegi tu aceasta?” 2. Nicodim a răspuns: “Mi se pare că ar trebui să înţeleg, dar de fapt, nu înţeleg. Cel puţin dacă aş putea să înţeleg ce înseamnă acest Fiu al omului, dar iată că acum îmi vorbeşti şi despre un Fiu unic, pe care Dumnezeu, din iubire pentru noi, L-a dăruit lumii. Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu sunt una şi aceeaşi persoană?” 3. Eu i-am spus: 'Tu vezi că am un cap, un corp, mâini şi picioare. Capul, corpul, mâinile şi picioarele sunt carnea; ceea ce este din carne este carne. Dar în Fiul omului, carnea este sălaşul înţelepciunii lui Dumnezeu; iată cine este Fiul unic al lui Dumnezeu. Dar nu Fiul lui Dumnezeu, ci Fiul omului va fi înălţat în deşert la fel ca şi şarpele lui Moise şi aceasta îi va şoca pe mulţi! Însă celor care nu vor fi indignaţi şi care vor crede şi vor fi credincioşi Numelui Său, El le va da puterea de a fi numiţi copiii lui Dumnezeu în împărăţia Sa fără de sfârşit. 4. Nu trebuie să te aştepţi la o judecată a lumii, la un război, la o maree imensă sau la un foc din ceruri care să cadă asupra păgânilor, pentru că Dumnezeu nu şi-a trimis unicul Fiu (înţelepciunea divină) pe pământ (în trupul Fiului omului) pentru a judeca lumea, ci pentru a o mântui. Cu alte cuvinte, pentru ca trupul din carne să nu mai piară, ci să renască odată cu spiritul la viaţa veşnică. (Carnea nu semnifică aici atât carnea trupului fizic, cât mai degrabă dorinţele carnale ale sufletului). Dar pentru a ajunge acolo, credinţa trebuie să elibereze carnea de puternicele sale pofte materiale; credinţa în Fiul omului, născut din Dumnezeu cel veşnic şi venit în această lume pentru ca oricine crede în Numele Său să primească viaţa eternă. 5. Cel care va crede în El, fie el evreu sau păgân, nu va fi judecat şi nu va pieri. Dar cel care se va împotrivi Fiului omului şi nu va crede în El este deja judecat, pentru că judecata omului este faptul că el nu poate sau nu doreşte să-L recunoască pe Fiul omului, ridicându-se - din orgoliu - împotriva Numelui Său. Înţelegi tu aceasta? Acum ţi-am explicat într-un mod cât se poate de clar”. 6. Nicodim a răspuns: “Da, da, înţeleg pe jumătate sensul discursului Tău, foarte elevat din punct de vedere spiritual, dar mi se pare că vorbeşti totuşi degeaba atât timp cât acest Fiu al omului, în care sălăşluieşte plenitudinea înţelepciunii lui Dumnezeu, nu este aici, iar Tu nu vrei sau nu poţi preciza când şi unde va veni. 7. Iată de ce această condamnare, care constă pur şi simplu în necredinţă, mi se pare absolut enigmatică! Iar dacă judecata lui Dumnezeu nu înseamnă nici război, nici ciumă, nici inundaţie, nici focul cerului, ci doar lipsa de credinţă, îţi mărturisesc, dragă învăţătorule, că eu tot nu Te înţeleg! Căci cel care nu înţelege unul sau două concepte ale unui discurs, nu înţelege de fapt discursul întreg! Ce vrea să însemne judecata” Ta, ce înţelegi Tu prin acest concept?” 8. Eu i-am zis: “Prietene, aş putea să-ţi spun şi Eu: - Nu înţeleg cum de nu eşti capabil să înţelegi sensul cuvintelor Mele! Tu nu înţelegi conceptul de judecată, cu toate că tocmai ţi I-am explicat foarte limpede.

9. Vezi tu, judecata este lumina lui Dumnezeu venită din ceruri în această lume. Dar oamenii care vin din întuneric şi sunt     aşezaţi în lumină, preferă mai degrabă bezna lor decât lumina lui  Dumnezeu pe care o au în faţa ochilor. Faptul că oamenii nu doresc lumina dovedeşte că faptele lor sunt rele. 10. Unde poţi găsi credinţa perfectă, dacă nu acolo unde oamenii care sunt cu adevărat drepţi, au un respect profund pentru Dumnezeu în această lume? Cine îşi iubeşte aproapele dacă ştie că nu are nimic de câştigat din aceasta? Unde sunt cei care îşi iubesc soţiile pentru fecunditatea lor? Lor le plac prostituatele şi păcătuiesc cu acestea complet lipsiţi de pudoare, deşi cel care idolatrizează desfrânarea şi păcătuieşte astfel comite un adevărat sacrilegiu, care este cel mai mare rău dintre toate. Oare îşi dezvăluie hoţul furtul şi fură el la lumina zilei? 11. Vezi tu. toţi cei care au intenţia de a face rău, aleg să facă rău. Cei care iubesc răul şi care fac rău sunt duşmanii luminii, pe care o urăsc. Ei fac totul pentru a se opune luminii, pentru ca acţiunile lor rele să nu fie aduse la lumină, căci ei ştiu foarte bine că atunci ele ar fi recunoscute şi condamnate. 12. Iată ce este judecata, dar ceea ce tu înţelegi prin judecată nu este o judecată, ci condamnarea care urmează judecăţii. 13. Dacă eşti un îndrăgostit căruia îi place să iasă noaptea, judecata sufletului tău este că tu preferi noaptea în locul zilei, dar dacă te loveşti sau cazi într-o groapă din cauza întunericului, aceasta nu este o judecată, ci urmarea logică a judecăţii, a faptului că tu preferi noaptea în locul zilei. 14. Dacă eşti însă prietenul zilei şi al adevărului lui Dumnezeu, vei acţiona în conformitate cu adevărul divin. Vei dori atunci ca acţiunile tale să fie aduse la lumina zilei, în faţa tuturor, pentru că ştii că faptele tale – făcute la lumina adevărului - sunt drepte şi bune şi merită să fie recunoscute şi recompensate. 15. Cel care este prietenul luminii se deplasează ziua şi nu noaptea. El recunoaşte imediat lumina, pentru că el provine din lumină şi această lumină se numeşte credinţa inimii. 16. Cel care crede în Fiul omului, care crede că Fiul omului este lumina lui Dumnezeu, poartă deja viaţa în el. Dar cel care nu crede aceasta, poartă deja judecata asupra lui şi această judecată este exact lipsa lui de credinţă. 17. Cred că de data aceasta M-ai înţeles”. Capitolul 22 Nicodim tot nu înţelege, dar inima lui îi vorbeşte 1. Nicodim a spus: Totul este clar pentru mine, în afara unui singur lucru: este vorba despre acest extraordinar Fiu al omului, fără de care toată această conversaţie înţeleaptă şi toată această minunată discuţie este inutilă! La ce foloseşte credinţa dacă acest Fiu al omului nu este aici! Nu putem să-L facem să apară din aer sau dintr-o idee abstractă! Spune-mi unde pot să-L găsesc şi poţi fi sigur că voi merge în întâmpinarea Lui cu credinţa cea mai profundă”. 2. I-am spus: “Dacă n-aş fi văzut această credinţă în tine, tu nu ai fi primit o asemenea învăţătură! Ai venit noaptea şi nu ziua, deşi ştiai, ai văzut faptele Mele! Dar pentru că ai venit noaptea, ceea ce corespunde nopţii sufletului tău, este de înţeles că nu poţi pricepe încă nimic referitor la acest Fiu al omului. 3. Adevăr îţi spun, dacă cineva îl caută pe Fiul omului în toiul nopţii pentru că îi este ruşine să o facă la lumina zilei, în faţa tuturor, de frică să nu fie criticat, nu are multe şanse să-L găsească. Tu trebuie să ştii bine, căci tu eşti unul dintre cei mai înţelepţi evrei, că noaptea, oricare ar fi ea, nu ajută pe nimeni să caute şi să găsească. Dacă doreşti cu adevărat să-L găseşti, va trebui să-L cauţi pe Fiul omului ziua şi nu noaptea. 4. Eu nu pot decât să-ţi spun: Du-te să-l vezi pe Ioan, care botează cu apă la Enon, aproape de Ierusalim. El îţi va spune dacă unicul Fiu al lui Dumnezeu este sau nu deja aici! Îl vei întâlni acolo!” 5. Nicodim a spus: 'Ah! Dragă învăţătorule, asta va fi dificil; în fiecare zi am treabă până    peste cap şi nu reuşesc să-i dau de capăt. Gândeşte-Te că sunt în oraş şi în împrejurimi mai mult de opt sute de mii de locuitori, inclusiv străini, şi trebuie să mă ocup de ei, din moment ce sunt primarul lor. În plus, am problemele zilnice ale Templului, pe care nu pot niciodată să le amân. Dacă această graţie nu îmi este oferită aici, la Ierusalim, va trebui, din nefericire, să renunţ. Cele trei zile care mi-ar trebui pentru a merge la Ioan ar echivala pentru altcineva cu trei ani de absenţă! 6. Iartă-mă aşadar că nu pot să-Ţi urmez sfatul, dar nu ezita să vii să locuieşti la mine de fiecare dată când vei veni la Ierusalim cu discipolii Tăi. Împreună cu toţi ai Tăi, vei regăsi întotdeauna în mine un protector şi un prieten sincer. Casa mea este destul de mare pentru a putea găzdui aproape zece mii de persoane; ea este situată în piaţa lui David, în interiorul porţii lui Solomon, numită Poarta de Aur. De fiecare dată când vei veni, totul va fi pus la dispoziţia Ta, tot ce stă în puterea mea. Dacă ai nevoie vreodată de ceva, indiferent ce, cere-mi şi îţi va fi pus la dispoziţie. 7. Vezi Tu, în mine s-a petrecut ceva absolut inedit. Te iubesc, dragă învăţătorule, mai mult decât orice pe lume şi această iubire îmi spune, într-un anumit fel, că eşti chiar Tu însuţi acela pentru care mă trimiţi la Ioan, la Enon! Ceea ce simt poate fi fals, dar dincolo de voinţa mea, Te iubesc, dintr-odată, din adâncul inimii mele şi Te recunosc ca un mare învăţător al adevăratei înţelepciuni divine. Da, faptele Tale - care nu condamnă pe nimeni niciodată - m-au umplut de cea mai profundă fericire. Marea Ta înţelepciune mi-a cuprins toată inima”. 8. Eu i-am spus atunci: “Ai răbdare încă o vreme şi totul se va lumina în mintea ta! Peste puţin timp voi reveni şi voi fi oaspetele tău; atunci vei şti totul! 9. Urmează-ţi inima! Într-o singură clipă, ea îţi va spune mai mult decât cele cinci cărţi ale lui Moise şi ale profeţilor la un loc, pentru că, vezi tu, nimic nu este mai adevărat în om decât iubirea. Nu conta decât pe ea şi vei porni la drum ziua. Şi încă ceva: 10. Aş vrea să Mă întorc în Iudeea pentru a anunţa acolo împărăţia lui Dumnezeu. Tu eşti conducătorul acestui ţinut; doresc să-ţi cer, nu pentru Mine, ci pentru discipolii Mei, permisul de liberă trecere pe care legea romană o cere evreilor, pentru ca discipolii Mei să nu aibă nici o problemă cu vama şi cu plata drumurilor. Copiii sunt liberi, dar trebuie să aibă acest act. Mi-ar fi uşor să Mă descurc cu oricâte legiuni, dar nu vreau să deranjez pe nimeni, iar Eu respect Legea Romei. Fii aşadar amabil şi procură-Mi un permis de liberă trecere”. 11. Nicodim a spus: “îl vei avea imediat, dragă învăţătorule; îl voi redacta chiar eu şi Ţi-l voi aduce peste o oră, căci locuinţa mea nu este departe de aici”. 12. Grăbindu-se, Nicodim a fugit acasă la el şi a revenit o jumătate de oră mai târziu cu acest permis de liberă trecere. Având în mână această atestare pe pergament, i-am dat cu dragă inimă binecuvântarea acestui minunat Nicodim. El a primit-o cu lacrimi în ochi şi M-a rugat încă o dată să binevoiesc să locuiesc la el atunci când voi reveni la Ierusalim, ceea ce i-am şi promis. Dar i-am făcut recomandarea de a veghea la purificarea Templului. El mi-a promis acest lucru şi ne-am despărţit în zori.

Capitolul 23

 Iisus în Iudeea. Botezul cu apă şi foc. Învăţătura iubirii, (Ioan III, 22-26) (22) După aceea, Iisus şi ucenicii Lui au venit în ţinutul Iudeii; şi stătea acolo cu ei şi boteza. (23) Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salem, pentru că acolo erau multe ape; şi oamenii veneau ca să fie botezaţi. (24) Căci Ioan încă nu fusese aruncat în temniţă. (25) Între ucenicii lui Ioan şi un iudeu s-a iscat o neînţelegere cu privire la botez. (26) Au venit deci la Ioan şi i-au zis: “învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan şi despre care ai mărturisit tu, iată că botează şi toţi oamenii se duc la El.”                                                                                                                                                        

WebRep

Overall rating

WebRep

Overall rating