fragment -Jacob LorberOriginile muştei(8 martie 1842)

Musca, acest animal micuţ şi atât de enervant pentru om şi pentru diferite alte animale de pe pământ, în special în acea perioadă a anului în care razele soarelui încep să încălzească planeta, nu este nici pe departe o creatură atât de nesemnificativă în ordinea lucrurilor sau de lipsită de sens cum ar putea părea la prima vedere.

Ca să înţelegem mai bine această stare de lucruri, trebuie să începem prin a descrie starea naturală a acestui mic animal.

Ar fi inutil să vă descriu forma unei muşte, căci sunt convins că aţi văzut destule la viaţa voastră, dar există o serie de aspecte interesante legate de crearea ei, care merită să fie observate cu luciditate şi atenţie.

Care sunt aşadar originile muştei?

Oamenii de ştiinţă cunosc foarte bine faptul că musca depune nişte ouă foarte micuţe, care aproape că nu pot fi văzute cu ochiul liber. Ele sunt atât de uşoare încât pot pluti prin aer la fel ca firele de praf.

Unde îşi depune însă musca micuţele ei ouă, al căror număr este de multe ori de ordinul milioanelor, şi cum ies puii din acestea? Aţi văzut vreodată un pui de muscă? Musculiţele pe care le cunoaşteţi voi nu sunt pui de muscă, ci o specie mai mică de muşte.

Este important să înţelegeţi un lucru: atunci când ajunge la maturitate, musca îşi depune ouăle oriunde se aşează, după care uită complet de ele. Milioane de asemenea ouă sunt duse de vânt în toate regiunile pământului, iar alte milioane ajung în apă. Practic, nu există nici un loc pe planeta voastră în care să nu ajungă aceste ouă. Nu există nimic suficient de sfânt pentru ca musca să nu se aşeze pe el sau să nu-l adulmece, poate cu excepţia cărbunilor aprinşi sau a focului, singurele lucruri care nu pot fi pângărite de ouăle ei.

Am văzut aşadar cum şi unde îşi depune musca ouăle. Vom înţelege îndată şi felul în care ies puii din acestea şi cum supravieţuiesc ei.

Multe din aceste ouă micuţe, care rămân agăţate pe pereţii caselor voastre, sau şi mai bine, în staulele animalelor, în lemnele aflate în putrefacţie sau în orice alt mediu umed, se află într-o deplină siguranţă. În schimb, dintre ouăle duse de vânt, foarte puţine vor da naştere unor pui. În creaţia Mea, nimic nu se pierde însă, nici chiar aceste ouă, din care multe sunt inhalate de oameni şi de animale, fiind de ordinul milioanelor pentru fiecare inspiraţie. Dar să nu ne referim deocamdată la cele care au o altă destinaţie şi să ne întoarcem „la ouăle noastre”, adică la cele din care vor ieşi pui.

Cum ies aceşti pui?

Când soarele încălzeşte mai puternic pământul, aceste ouă micuţe încep să crească în dimensiuni, până când pot fi văzute cu ochiul liber (dar numai de către cei cu o privire suficient de ascuţită), ca nişte grăunţe de polen alb-cenuşii. Evident, ele pot fi descoperite numai în acele locuri în care au fost depuse de muscă. Acesta este momentul în care puii ies din ouă. Iată cum se petrece acest fenomen:

Micuţele ouă se deschid (se sparg) la presiunea spiritelor trezite ale pre-animalelor din ordinea naturală asociate cu ele. Aceste spirite alcătuiesc un conglomerat viu, care ia forma unui viermişor. Timp de câteva zile, viermişorul se hrăneşte cu umezeala disponibilă în locul în care au fost depuse ouăle. Această perioadă nu este determinată cu precizie, dar depinde de calitatea şi de bogăţia hranei prezente.

Până acum, procesul de reproducere al muştei s-a desfăşurat într-o manieră normală.

Vă reamintesc însă întrebarea pe care v-am pus-o mai devreme: aţi văzut vreodată un pui de muscă? Miracolul apariţiei sale constă în faptul că ele apar brusc, fără ca cineva să ştie de unde şi cum au apărut.

Cum se petrece acest miracol?

Aţi auzit, probabil, vorba din bătrâni care spune că: „Muştele se nasc parţial din praf şi parţial din rămăşiţele muştelor moarte”. Aparent, aşa se petrec lucrurile, dar în realitate ele stau cu totul altfel.

De îndată ce viermele atinge dimensiunea potrivită, aproximativ de mărimea unei virgule de la o maşină obişnuită de scris, el se deschide şi interiorul său iese la suprafaţă. Ceea ce era cândva pielea sa se transformă, se măreşte şi se întinde, devenind corpul propriu-zis al muştei, înzestrat cu toate organele interioare digestive necesare. Partea interioară a viermelui dă naştere părţilor exterioare, vizibile, ale muştei. De îndată ce intră în contact cu aerul exterior, procesul se transformare se petrece aproape instantaneu, fără să depăşească 5-7 secunde, timp în care musca atinge practic maturitatea.

Aceasta este adevărata naştere a muştei, care apare ca un veritabil miracol unui observator! Acesta nu este însă singurul atribut miraculos al acestui animal. Ceea ce va urma vă va uimi într-o măsură şi mai mare, lăsându-vă cu gura căscată! Să continuăm aşadar cu descrierea muştei.

Capitolul 2

Picioarele muştei

(11 martie 1842)

Sunt convins că nu v-a scăpat atenţiei agilitatea extraordinară cu care se mişcă musca pe cele şase picioruşe ale sale, indiferent cât de bine şlefuită este suprafaţa pe care avansează, dacă aceasta este verticală sau orizontală.

Cum este acest lucru posibil, având în vedere că picioarele acestui animal au o suprafaţă netedă, deşi se termină cu două gheare micuţe, ca un cleştişor?

Acest lucru pare într-adevăr miraculos, având în vedere că pe o suprafaţă verticală foarte bine şlefuită nici chiar o pană uşoară nu se poate agăţa, dacă nu este lipită! Cum este posibil ca musca să se plimbe cu atâta uşurinţă pe ea fără a dispune de un fel de lipici?

Câţiva naturalişti foarte activi au descoperit, folosindu-se de nişte lupe foarte puternice, că muştele (la fel ca şi alte animale micuţe de felul lor) dispun între cele două gheare de la picioare de un mic dispozitiv în formă de clopot pe care îl folosesc ca pe o pompă de aer, creând o stare temporară de vid. Când musca pune piciorul pe suprafaţa unui ferestre, ea aspiră aerul în interiorul pompei; starea de vid astfel creată îi permite să-şi ţină ferm piciorul pe suprafaţa respectivă, din cauza greutăţii aerului exterior pompei.

Cum ar putea funcţiona însă această pompă şi cât de rapid ar trebui ea manevrată pentru ca acest mecanism extrem de inteligent să satisfacă mersul extrem de rapid şi de zigzagat al muştei?!

În mod evident, acest lucru este practic imposibil, deşi musca dispune într-adevăr de aceste pompe micuţe! Dacă musca nu se mişcă în maniera descrisă de respectivii oameni de ştiinţă, cum reuşeşte ea? Vă voi răspunde Eu la această întrebare:

Dacă aţi examinat vreodată cu cea mai mare atenţie o muscă, aţi remarcat probabil că întregul ei corp este acoperit cu nişte peri ţepoşi. Chiar şi aripile sunt integral acoperite cu un fel de pene micuţe, orientate către exterior, ca nişte raze de soare.

Cum se foloseşte musca de aceşti peri şi de aceste pene. Veţi primi imediat şi răspunsul.

Perii şi ţepii muştei nu sunt altceva decât nişte pompe electrice extrem de utile. Electricitatea absorbită de muscă este direcţionată către polul ei negativ (cel care atrage), de unde este orientată către micuţele pompe dintre cele două gheare ale picioarelor sale (despre care am vorbit deja mai sus). Fiind vorba de sarcini electrice negative, acestea îşi caută cu disperare contrapărţile lor pozitive.

Acesta este răspunsul la întrebarea precedentă.

Unii dintre voi se vor grăbi să spună: „Bine, dar acest proces se petrece în mod natural. Cum ar putea fi vorba atunci de un miracol?” Singurul răspuns pe care vi-l pot da este acesta: cu cât un proces vi se pare mai natural, cu atât mai miraculos devine el, căci nu este vorba de ceva tranzitoriu şi efemer, ci de un aspect constant şi permanent al naturii Mele, care apare întotdeauna ca un miracol benefic celui care îl observă cu bună credinţă în numele Meu! Este suficient să reflectaţi profund câteva clipe ca să răspundeţi la întrebarea: ce este mai miraculos – traversarea Mării Roşii de către Israeliţii conduşi de Moise sau existenţa unui pom fructifer, care continuă să dea aceleaşi roade ca şi pe vremea lui Adam, sau ca şi musca noastră, care este identică astăzi cu strămoşii ei care au trăit cu milioane de ani înaintea lui Adam?! Judecaţi singuri care miracol este mai important!

Dacă Eu Însumi numesc musca un mare miracol, din cauza felului neobişnuit în care apare, dar şi a capacităţii sale de supravieţuire ieşite din comun şi a utilităţii tuturor părţilor sale componente, este evident că ea trebuie să aibă un scop cu totul aparte în cadrul ordinii naturale. Dacă o veţi privi, la fel ca Mine, ca pe o fiinţă cu totul minunată şi miraculoasă, vă veţi minuna cu siguranţă inclusiv de mersul ei pe o suprafaţă verticală şlefuită – lucru pe care oricine îl poate observa zilnic – considerându-l un miracol mai mare decât prăbuşirea zidurilor Ierihonului atunci când Iosua a sunat din trompetă.

Mersul muştei pe o suprafaţă verticală şlefuită se petrece zilnic, de nenumărate ori, prin faţa ochilor voştri, în timp ce zidurile Ierihonului s-au prăbuşit o singură dată şi de pe urma lor nu a mai rămas nici o urmă, cu excepţia celor câteva rânduri din Biblie care amintesc de acest eveniment antic. De aceea, dacă cineva doreşte să beneficieze de pe urma prăbuşirii miraculoase a zidurilor Ierihonului, el ar trebui să dispună de o credinţă extrem de puternică. În schimb, într-o zi frumoasă de vară el are la dispoziţie mai mult de o mie de miracole la prima mână, care îi strigă agasant: „Priveşte, omule mândru şi orgolios, de câte miracole sublime te-a înconjurat Creatorul Preasfânt! Învaţă din ele şi realizează cât de apropiat de tine este Domnul Vieţii!”

Judecaţi singuri care din cele două miracole este mai mare şi mai apropiat de voi! Eu cred că pentru o inimă plină de iubire şi de înţelegere, o muscă ce îţi bâzâie la ureche, scârţâitul unui greier, ciripitul unei păsărele sau o violetă delicată reprezintă un imn de slavă la fel de înălţător la adresa Mea ca şi întreaga înţelepciune şi maiestuozitate a lui Solomon!

Înţelepciunea lui Solomon este foarte profundă şi le poate induce o stare de graţie celor care rezonează cu ea, dar cântecul vietăţilor şi liniştea naturii ascund semnificaţii mult mai adânci decât întreaga înţelepciune a fiului lui David!

Prin zborul său rapid şi sublim, musca vă vorbeşte despre puterea sfântă care îi animă aripile uşoare, care se mişcă cu o viteză incredibilă, purtând animalul inconştient, dar fericit, în toate direcţiile în care doreşte acesta, în sus şi în jos, la stânga şi la dreapta, ca şi cum v-ar vorbi: „Dacă Tatăl preasfânt săvârşeşte asemenea miracole cu mine, un animal atât de dispreţuit, ce poate face El cu voi, copiii Lui?”

Oare nu transcende această înţelepciune orice înţelepciune umană, şi nu este acest miracol mai presus de orice miracol acceptat de voi?

Dar adevăratul miracol vă va fi revelat în finalul acestei comunicări. Deocamdată, ne vom limita la aceste informaţii pentru astăzi!

Capitolul 3

Musca – un factor de echilibrare a electricităţii aerului

(15 martie 1842)

Am învăţat deja o serie de lucruri absolut minunate legate de muscă, dar unul dintre cele mai incredibile miracole se referă la scopul ei şi la maniera în care îl împlineşte ea.

Care poate fi acest scop? Este oare un scop simplu, şi dacă da, cât de simplu? Sau ar putea fi el un scop multiplu?

În întreaga creaţie nu există nimic care să aibă mai mult de două polarităţi: una pozitivă şi alta negativă. De aceea, nu există decât perechi de opuşi, precum sus şi jos, exterior şi interior, material şi spiritual, bine şi rău, adevăr şi minciună.

Astfel, dacă discutăm despre motivul creaţiei unei anumite entităţi, acesta nu se poate încadra decât între aceste două limite. Să vedem aşadar care este scopul pentru care a fost creată musca.

Vom începe prin a ne referi la scopul său exterior.

Ştiţi cu toţii cât de rar poate fi văzută o muscă iarna, şi cât de dese sunt apariţiile lor vara, când aerul este practic împânzit de aceste creaturi.

Am vorbit mai devreme de unul din miracolele referitoare la muscă, atunci când ne-am referit la numeroşii peri şi ţepi de pe corpul ei. Am explicat atunci maniera aproape miraculoasă în care merge ea pe suprafeţele verticale şlefuite. Aceasta nu este însă singura destinaţie a perilor. Mai rămâne să explicăm de asemenea de ce sunt înzestrate aceste animale micuţe cu o pereche de aripi.

Este important să înţelegeţi că prin aspiraţia electricităţii din aer, greutatea muştelor  scade atât de mult încât ele pot fi purtate prin aer cu cea mai mare uşurinţă de aripile lor, în orice direcţie doresc!

De ce se întâmplă însă acest lucru, şi de ce devin muştele atât de agitate, zburând în toate direcţiile, atunci când aerul se încălzeşte? Ascultaţi cu atenţie răspunsul Meu şi veţi afla!

Vedeţi voi, toate aceste milioane de muşte au scopul de a consuma focul electric generat de soare şi aflat în exces, diminuându-i efectele, astfel încât să nu conducă la o suprasarcină, punând în pericol existenţa întregului pământ. Trebuie să ştiţi că acest fluid electric reprezintă o formă de foc extrem de puternic – în polaritatea sa pozitivă. Atâta vreme cât electricitatea negativă a planetei echilibrează această forţă pozitivă dezvoltată  de razele soarelui, aceasta din urmă este ţinută sub control şi nu devine explozivă. În schimb, dacă electricitatea pozitivă depăşeşte polaritatea negativă cu numai o miime, explozia va fi inevitabilă. Cum poate fi evitată această catastrofă?

Să revenim la micuţele noastre animale, la zborul lor zigzagat, în toate direcţiile. Prin acest zbor rapid, aripile muştelor aspiră excesul de electricitate pozitivă, inversându-i polaritatea. Altfel spus, muştele inspiră electricitate pozitivă şi expiră electricitate negativă, la fel cum omul inspiră oxigenul amestecat cu ceilalţi compuşi ai aerului, îl păstrează în plămâni (folosindu-l apoi la hrănirea sângelui) şi expiră numai dioxidul de carbon şi celelalte gaze.

Mă veţi întreba probabil: „Oare chiar sunt capabile aceste animale micuţe de acest lucru?”

Iar Eu vă răspund: „O, da, dragii Mei! O singură muscă neutralizează într-o singură zio de vară atâta electricitate pozitivă, încât dacă aceasta ar fi colectată într-un container, s-ar aduna o sarcină suficient de mare pentru a spulbera un munte de zece ori mai mare decât muntele Schlossberg într-o fracţiune de secundă. La fel se petrec lucrurile şi cu aerul inspirat şi expirat de voi. Oxigenul reţinut astfel în plămânii voştri într-o singură zi ar fi suficient pentru a distruge – dacă ar fi aprins – întreaga Europă, schimbându-i complet forma geofizică, astfel încât nimeni nu are mai recunoaşte ce a fost înainte.

Ştiu că toate aceste informaţii vi se par fantastice la ora actuală. De aceea, doresc să vă atrag atenţia cauzei insignifiante care a generat imensul cutremur care s-a simţit recent în întreaga voastră emisferă. Vedeţi voi, acesta a fost provocat de câteva mii de metri cubi de aer ţinut captiv în interiorul pământului şi care s-a autoaprins din cauza presiunii exterioare la care a fost supus.

Să presupunem că în patru respiraţii, o persoană consumă 0,33 metri cubi de aer. Gândiţi-vă la numărul de inspiraţii pe care le execută omul de-a lungul unei zile, şi veţi rămâne uimiţi de cantitatea de aer pe care o consumă el în decursul unei zile (24 de ore). Dacă ne referim la exemplul de dinainte, nu este de mirare că această cantitate de aer (consumată de un singur om în 24 de ore) ar fi suficientă pentru a distruge întreaga Europă.

Prin comparaţie, nu trebuie să vă surprindă nici afirmaţia Mea anterioară referitoare la cantitatea de electricitate pe care o poate neutraliza o muscă într-o zi. Iar dacă o singură muscă poate face acest lucru, gândiţi-vă la ce pot face milioane şi milioane de muşte!

Ei, dragii Mei copilaşi, ce mai spuneţi acum? Oare nu este un miracol faptul că Eu reuşesc să protejez lumea voastră de la distrugerea totală prin intermediul unui slujitor atât de mărunt şi de insignifiant?

Dar acesta nu reprezintă decât scopul secundar pentru care a fost creat acest micuţ animal. Adevărata sa semnificaţie, şi implicit miracolul cel mare, abia urmează să vă fie descrise. Dar, deocamdată aveţi răbdare, căci vom ajunge şi acolo!

Capitolul 4

Musca – un păzitor al vieţii omului

(16 martie 1842)

Am aflat care este unul din scopurile pentru care a fost creată musca, privită ca pol negativ. Acesta nu este însă singurul scop al acestui micuţ animal. Mai există o serie de scopuri secundare, care i-au fost atribuite la fel cum gospodarul le atribuie slujitorilor săi diferite sarcini, unele mai importante, iar altele mai puţin importante, dar care le completează pe primele, astfel încât timpul slujitorului să fie în permanenţă ocupat. De aceea, înainte să trecem la analizarea principalelor sarcini atribuite muştei, să vedem mai întâi care sunt sarcinile sale secundare.

După cum ştiţi, micuţii Mei, perioadele călduroase de vară sunt destul de supărătoare, când camera în care vă aflaţi se umple de muşte, care devin uneori extrem de obraznice. Cu toate acestea, nu ar trebui să le alungaţi, căci tocmai în aceste zile îndeplinesc ele una din acele sarcini secundare, extrem de importantă pentru voi, dar şi pentru animalele domestice. Doriţi să aflaţi care este această sarcină? Puţină răbdare! Mai întâi vom da anumite explicaţii absolut necesare, şi apoi veţi primi şi răspunsul.

Trebuie să înţelegeţi, micuţii Mei copii, că în asemenea zile călduroase de vară, îndeosebi atunci când barometrul arată valori foarte scăzute, se nasc miliarde şi miliarde de minuscule animale atomice din stratul inferior de eter al atmosferei terestre, care face ca aerul să pară de un albastru intens, atât de intens încât este aproape imposibil să vedeţi teritoriile aflate la numai câteva ore distanţă de mers.

La o simplă inspiraţie a voastră, mai multe trilioane de asemenea animale minuscule au şansa să pătrundă în plămânii voştri. Deşi sunt atât de mici încât nu le-aţi putea observa nici dacă s-ar aduna mai multe miliarde la un loc, ele joacă totuşi un rol destul de semnificativ, putând fi chiar periculoase pentru organismul uman, căruia îi pot răpi chiar viaţa[1]. Natura periculoasă a acestor animale minuscule pentru viaţa umană este destul de asemănătoare cu puterea acelei substanţe pe care voi o numiţi acid prusic.

Ce au însă de-a face aceste animale minuscule cu musca noastră? Ei bine, tocmai aceasta este una din sarcinile secundare atribuite muştei, despre care vorbeam mai devreme.

Acea parte a creaturilor atomice absorbită prin respiraţie nu este cea mai periculoasă pentru organismul uman, deoarece în asemenea zile, din cauza condiţiilor atmosferice, sângele este mai slab oxigenat ca de obicei, neutralizând respectivele microorganisme. Mult mai periculoase sunt însă cele care se fixează în exterior, pe pielea omului, şi îndeosebi în acele locuri în care porii pielii sunt foarte deschişi.

Când aceste microorganisme pătrund prin pori, ele capătă o polaritate pozitivă, spre deosebire de cele inhalate prin respiraţie. Atâta vreme cât polaritatea exterioară se află în echilibru cu cea interioară, aşa cum se întâmplă în cazul zilelor cu o temperatură moderată, nu există nici un pericol pentru viaţa omului, dar dacă polaritatea exterioară o depăşeşte pe cea interioară chiar şi numai cu o miime, viaţa omului devine cu adevărat pusă în pericol, căci în interiorul lui se poate dezvolta o polaritate inversată, lucru echivalent cu o înţepătură cu un ac înmuiat în acid prusic.

Dacă polaritatea exterioară, pozitivă, ar depăşi-o brusc pe cea interioară, negativă, cu o sutime, s-ar putea produce o descărcare electrică vizibilă, care i-ar putea transforma omului în numai câteva clipe trupul într-un morman de cenuşă fumegândă.

În primul caz, pe trupul omului apar anumite răni. Cea de-a doua situaţie este cunoscută sub numele de combustie spontană şi se petrece destul de rar. Ea este însă complet necunoscută în ţările aflate la latitudini mai sudice.

Acum că am aflat aceste explicaţii, să ne întoarcem la mici noştri păzitori ai căminelor umane şi să vedem care este rolul lor.

Vedeţi voi, musca este înzestrată cu o pereche de ochi, atât de mari încât par de-a dreptul disproporţionaţi prin comparaţie cu trupul ei. Pe scurt, ochii săi reprezintă circa o şeptime din trupul muştei! Fiecare dintre aceşti ochi nu reprezintă un simplu ochi, fiind alcătuit din mai mult de o mie de ochi mai mici, aliniaţi la fel de ordonat ca şi celulele unui fagure de miere şi orientaţi către un anumit punct focal. Împreună, ei îi servesc muştei ca un fel de microscop uluitor de puternic, cu ajutorul căruia ea poate vedea toate aceste minuscule creaturi atomice.

Mai mult, stomacul muştei este astfel aranjat încât să accepte aceste microorganisme drept principală sursă de hrană. Când o muscă observă o mare cantitate de asemenea microorganisme pe pielea unei persoane, ea zboară către sursa sa de hrană şi nu se lasă alungată cu uşurinţă până când nu îşi termină masa.

În afara ochilor, acest animal este de asemenea înzestrat cu o pereche de senzori (antene) micuţi, care îi servesc drept nas. În timp ce vederea muştei nu depăşeşte o distanţă destul de scurtă, senzorii o ajută să zboare la distanţe foarte lungi. Vă spun, există muşte care pot simţi cu ajutorul acestor senzori o hrană gustoasă aflată la kilometri distanţă.

Ei, dragii Mei copilaşi, ce spuneţi de acest miracol, pe care tocmai vi l-am descris, şi care nu reprezintă decât unul din scopurile secundare pentru care am creat acest animal?

Nu este un serviciu minunat pe care vi-l aduce el? Ba da, şi luaţi aminte la ce vă voi spune acum: dacă în asemenea zile călduroase de vară nu veţi mai vedea în jurul vostru aceste creaturi, puteţi fi siguri că pedeapsa Mea este foarte aproape de voi!

Mai există însă şi alte scopuri, la fel de benefice, pentru care au fost create aceste micuţe creaturi.

Dacă ar fi să vi le enumăr pe toate, ar trebui să continui această dictare ani la rând. Dar Eu vă spun: tot ce există în creaţia Mea, inclusiv musca, nu are o singură menire, ci mii de asemenea scopuri benefice.

Pentru a nu ne întinde însă prea mult, aş dori să mai fac două referiri la scopurile secundare ale muştei, înainte de a trece la polaritatea sa pozitivă. Deocamdată ajunge însă pentru astăzi.

[1] Este evidentă referirea la ceea ce numim astăzi microorganisme (viruşi, bacterii, etc.).