CREATIA LUI ADAM SI EVA ,CADEREA,JUDECATA-FRAGMENTE -JACOB LORBER

ERELE PRIMARE ALE PĂMÂNTULUI ŞI LUNII. CREAREA LUI ADAM ŞI EVA. 

1.           Acum am să vă arăt crearea lumii vii, de la cele dintâi fiinţe până la cele de pe urmă, de la cele mai mici la cele mai mari, şi veţi putea înţelege cum totul s-a făcut prin iubirea şi înţelepciunea Mea, şi cum totul se înscrie în ordinea eternă a amândurora, cea care este însuşi Cuvântul şi puterea dinlăuntrul Divinităţii. Şi veţi înţelege că nimic nu există în întreaga infinitate, fie acel lucru mare sau mic, care să fi apărut altfel decât pe această cale!

2.           Priviţi şi ascultaţi: aşa cum Pământul a luat fiinţă, la fel au luat luna, soarele şi stelele; dar la început Pământul era sterp, iar suprafaţa sa se înfăţişa precum suprafaţa unei mări. Nori groşi pluteau pe deasupra apelor, pătrunzând până foarte adânc în spaţiile morţii. Lumina soarelui nu putea străbate stratul gros de nori şi nu putea lumina picătura ruptă din compasiunea divină. Luna era şi ea acoperită de vaporii degajaţi din picătura de compasiune. Acest strat de vapori a avut însă un rol foarte important, căci numai în căldura din interiorul lui s-a putut naşte Pământul şi cu ea s-a hrănit luna. Aşa cum găina stă pe ouă şi le cloceşte, soarele a stat deasupra Pământului şi l-a încălzit cu razele sale, ce purtau căldura şi lumina iubirii lui Dumnezeu, până ce el s-a maturizat suficient, şi până când luna a crescut destul spre a putea fi dată la o parte de la sânul mamei sale.

3.           Apoi, straturile groase de nori s-au împărţit în două şi au rămas nemişcate deasupra polilor. Centura Pământului a devenit liberă, soarele şi-a privit chipul în apele Pământului, iar Pământul a reflectat cu recunoştinţă lumina către sânul bogat al soarelui. Cu ochii larg deschişi, el a privit luna scăldându-se în lumina graţiei Iubirii eterne, revărsată de soare.

4.           Iată cum a fost mai departe: Pământul se simţea acum împlinit, pentru că era hrănit cu compasiunea Iubirii şi îşi vedea draga lui lună rotindu-se cu vioiciune în jur. Iubirea îi umplea pieptul şi dorea ca încă o dată să îşi ofere sânul plin cu laptele compasiunii. Dar laptele se întărise la căldura iubirii sale şi devenise pământ ferm, ridicându-se deasupra mărilor. Iar mările se retrăseseră în adânc, asemeni zerului care se separă în laptele prins, pentru a linişti mânia existentă încă în inima pământului, prin sarea graţiei compasiunii revărsată de Dumnezeu în toată puterea şi tăria Sa.

5.           Şi atunci, o pace adâncă s-a făcut pe Pământ şi în toate spaţiile infinităţii lui Dumnezeu. Pentru prima dată, Iubirea eternă a coborât pe Pământ în întreaga Ei deplinătate, învăluindu-l cu atotputernicia Ei.

6.           Atunci, plante de tot felul, ierburi, arbuşti, copaci, au răsărit din solul Pământului. Mările, lacurile, râurile, iazurile şi izvoarele s-au umplut de peşti şi de alte vieţuitoare. Aerul s-a umplut de păsări. Iar numărul după care au fost alcătuite toate speciile care au apărut în ape, pe pământ şi în aer, era acelaşi cu numărul după care a fost creat omul, cu numărul graţiei Iubirii şi cu numărul mântuirii şi renaşterii viitoare.

7.           Ascultaţi şi căutaţi acum să înţelegeţi ceea ce nimeni până la voi nu a auzit şi nu a înţeles: acest număr este esenţa tainică a Însăşi Iubirii eterne; el este expresia ordinii şi legii existente dintotdeauna în interiorul şi în exteriorul Iubirii, ordine şi lege care există întocmai şi acum, şi va exista mereu în toată măreţia şi puterea lui Dumnezeu. Şi a luat Iubirea lut, care era precum smântâna deasupra laptelui prins, şi cu mâinile puterii Sale, l-a frământat şi a făcut din el primul om, respectând numărul ordinii Sale, şi a suflat asupra lui duhul vieţii. Iar răsuflarea Ei a devenit în om suflet. Sufletul s-a răspândit în întreaga fiinţă a omului, pecetluind pentru totdeauna legătura lui cu numărul ordinii, conform căruia a fost creat. Dar nu numai omul a fost creat după acest număr, ci şi toate spiritele şi toate lumile din spaţiul infinit, Pământul cu tot ce există pe el, luna şi soarele.

8.           Şi iată, primul om de pe Pământ, ieşit din mâinile puterii şi tăriei Iubirii eterne, s-a numit “Adam”, sau “Fiul Compasiunii şi Graţiei”.

9.           Acest Adam a luat locul celui dintâi spirit creat, cel care căzuse. Lui nu i s-a arătat de la început cine este, şi de vreme ce nu se cunoştea pe sine şi nu vedea nici o asemănare între el şi lumea înconjurătoare, el se simţea fără rost.

10.           Atunci Iubirea eternă, nevăzută de el, căci ochii sufletului lui erau încă orbi, a suflat asupra lui şi el a adormit în dulcea Ei pace. Apoi, Iubirea a făcut în inima lui Adam, sub forma unui vis minunat, un chip asemănător lui, de un farmec nespus şi de o mare frumuseţe.

11.           Iubirea eternă a văzut marea bucurie a lui Adam, care contempla interior acel al doilea eu al său. Atunci, Iubirea l-a atins pe Adam în partea în care i se dăruise o inimă, întru totul asemănătoare inimii Divinităţii, pentru a primi prin ea iubirea şi viaţa pe care Dumnezeu le revărsa asupra lui. Ea a scos această iubire de sine în afara lui Adam, în scopul pregătirii locuinţei Sale în interiorul lui, spre a împlini prin aceasta legea viitoare a graţiei compasiunii. Iar iubirea de sine scoasă în afara lui Adam, a pus-o într-un trup material căruia i-a dat numele “Caiva”, sau, aşa cum se obişnuieşte să i se spună, “Eva”. Toate acestea le-a înfăptuit Iubirea eternă pentru a pregăti mântuirea prin iubirea de sine şi renaşterea viitoare.

12.           După aceea, Iubirea eternă l-a atins din nou pe Adam şi l-a trezit spre a contempla iubirea de sine scoasă acum în afara sa, iar el a fost nespus de încântat să îşi contemple iubirea, care arăta acum atât de drăgălaş. Această iubire, numită “Eva”, l-a găsit plăcut pe Adam, s-a plecat în faţa lui şi l-a urmat de atunci pretutindeni, în tot ceea ce făcea.

13.           Atunci, Iubirea eternă l-a strigat pe Adam pentru prima oară pe nume. “Adam!” – i-a spus Ea. “Eu sunt Domnul Gloriei, Tăriei şi Puterii!”

14.           Şi i-a spus mai departe Iubirea eternă: “Priveşte-ţi femeia!” – Iar Eva a răspuns: “Priveşte, Doamne, spre roaba care aşteaptă la picioarele fiului Tău poruncile sale!”

15.           Iar Iubirii i-au plăcut foarte mult lucrările puterii Sale, înfăptuite prin graţia compasiunii, şi a continuat să le vorbească lui Adam şi Eva despre toate lucrurile, cum să le numească şi cum să le folosească. Iar atunci când ei au înţeles toate acestea şi ştiau să folosească toate câte existau, Iubirea din nou le-a vorbit, spunându-le: “Acum voi aţi învăţat despre toate lucrurile, le cunoaşteţi şi ştiţi cum să le folosiţi, afară numai de unul, iar despre acesta vă voi învăţa chiar acum, dăruindu-vă puterea de a procrea şi de a vă reproduce. Dar încă nu aveţi permisiunea să folosiţi această putere, decât numai după întoarcerea Mea, şi numai dacă vă voi găsi înveşmântaţi în straiele supunerii, smereniei, credinţei şi castităţii. Vai vouă însă de vă voi găsi goi, căci atunci vă voi lepăda morţii!”

Capitolul 8

CĂDEREA

1.           După aceea, Iubirea eternă şi-a acoperit chipul şi s-a retras pentru o anumită perioadă de timp, în acord cu numărul ordinii eterne, redevenind oarbă în adâncul compasiunii Ei. Ea nu dorea, şi chiar nu putea, să ştie ce vor face noile creaturi cu libertatea lor, pe care judecata Divinităţii a hotărât să o supună unui test pe parcursul unei scurte şederi pe Pământ. Locul dăruit lor spre locuinţă a fost o vale ca o grădină, situată pe partea cu sol ferm a Pământului, care s-a numit Paradis. Acesta a fost locul unde mai târziu a curs lapte şi miere, şi locul marilor înfăptuiri ale Iubirii eterne, numit pentru totdeauna – “Bethleem”. Acolo, Cuvântul etern s-a întrupat şi a văzut pentru prima oară lumina graţiei Sale strălucind deasupra picăturii compasiunii divine, mai intens decât soarele, luna şi toate stelele.

2.           Mânia Divinităţii, care voia să pună libertatea lui Adam şi Eva la încercare, a născut în ei dorinţa şi a făcut-o să crească conform unor raţiuni numai de Ea cunoscute. Iată cum a fost: în acea grădină se găsea un pom care făcea cele mai frumoase roade, iar Eva a simţit deodată o mare dorinţă de a gusta din ele. Ea i-a spus lui Adam: “Uite, Adam, mie îmi este tare poftă de fructele acestea. Dacă vrei, voi lua unul, îl voi gusta şi pe urmă ţi-l voi da ţie, ca primul dar din mâinile mele”.

3.           Iar Adam a tăcut, cugetând la vorbele Evei. Atunci, o voce interioară, care era sfântă, căci venea chiar de la Divinitatea dinlăuntrul lui, i-a spus: “De vei mânca fructul acestui copac, vei muri!” Adam s-a speriat foarte tare şi nu a putut să-i răspundă iubitei sale Eva.

4.           Iar în Eva dorinţa devenea tot mai mare. Ea a întins mâna şi a rupt un măr din acel pom. Aceasta l-a întristat foarte tare pe Adam, căci el ştia acum că Eva a fost necredincioasă inimii lui. El i-a spus:

5.           “Eva, Eva, ce-ai făcut! Noi nu am fost încă binecuvântaţi de Domnul vieţii, tăriei şi puterii. Tu ţii în mână fructul morţii; aruncă-l departe de tine, ca să nu murim atunci când vom apărea goi în faţa Domnului dreptăţii!”

6.           Spusele lui Adam au speriat-o foarte tare pe Eva şi atunci ea şi-a înfrânat pofta, lăsând să cadă la pământ mărul pe care îl ţinea în mână. Adam s-a bucurat mult de aceasta, pe de o parte pentru că Eva s-a eliberat de dorinţă, şi pe de altă parte pentru că el însuşi a scăpat din cursa mortală în care Eva era cât pe ce să îl atragă.

7.           Dar dorinţa pe care Eva a smuls-o din inima ei şi a lăsat-o să cadă la pământ, a luat – prin puterea osândei mâniei Divinităţii – forma unui şarpe mare; acesta a apucat mărul cu fălcile, s-a târât în copac, răsucindu-se în jurul trunchiului lui şi în jurul fiecărei crenguţe, de la rădăcină până la vârf, şi a ţintuit-o pe Eva cu privirea. Eva l-a văzut şi a rămas cu ochii pironiţi în ochii lui. Prin ea, Adam a devenit de asemenea conştient de existenţa şarpelui, deşi el încă nu-l vedea.

8.           Eva s-a apropiat de şarpe şi s-a uitat cu mare încântare la mişcările seducătoare pe care acesta le făcea în jurul copacului, şi la culorile opalescente ale pielii lui reci şi solzoase.

9.           Şarpele s-a apropiat şi a pus mărul pe genunchiul Evei, care acum se aşezase, a ridicat capul şi i-a vorbit astfel:

10.           “Eva, priveşte-ţi fiica pe care tu ai aruncat-o la pământ, uită-te cum se răsuceşte în jurul copacului dorinţei tale. Nu respinge acest mic dar pe care l-am pus acum pe genunchiul tău, ci gustă fără teamă din fructul iubirii. Căci nu numai că nu vei muri, dar vei dobândi cunoaşterea întregii vieţi a acelui Dumnezeu de care tu te temi crezând că este puternic, când de fapt el este mai slab decât tine!” Limba şarpelui s-a desfăcut în două şi a devenit mai ascuţită decât o săgeată. Şarpele şi-a culcat apoi capul pe pieptul Evei ca un copil care vrea să sugă, dar în loc să sugă, şi-a înfipt colţii veninoşi în sânul Evei şi atunci Eva s-a recunoscut pe ea în şarpe.

11.           Adam a văzut că lângă copac se petrece ceva, şi, apropiindu-se, a fost foarte încântat de înfăţişarea noii Eve, fără să-şi dea seama că nu era decât un şarpe. Şi iată, atunci când dorinţa s-a aprins în el, sub forma poftei trupeşti pentru acea a doua Eva, el a luat fructul de pe genunchiul ei şi l-a mâncat, trădându-şi iubirea. În plăcerea resimţită atunci, el s-a recunoscut ca fiind Cel Dintâi, cel care, din cauza orgoliului său nemăsurat şi a iubirii oarbe de sine, pierduse împărăţia luminii şi a Iubirii eterne, şi căzuse pradă mâniei Divinităţii, care l-a osândit fără milă la moartea veşnică.

12.           După ce şi-a dat seama cine a devenit, şi prin el, şi înşelătoarea Evă, o mare părere de rău s-a înălţat în pieptul lui. Eva s-a ruşinat când a devenit conştientă de goliciunea ei şi s-a acoperit îngrozită cu frunze de smochin. Adam, de asemenea, a întins mâna să rupă frunze cu care să-şi acopere goliciunea, şi apoi s-a ascuns într-o peşteră, vărsând lacrimi amare de durere. Singură şi copleşită de vina de a-l fi sedus pe Adam, Eva s-a ascuns plângând după o tufă de mărăcini.

Capitolul 9

JUDECATA DOMNULUI

1.           Iubirea eternă, prin puterea compasiunii Ei, şi-a dat la o parte mâna cu care îşi acoperise ochii, şi atunci lumina graţiei a ţâşnit din ochii Ei şi a pătruns în peştera în care Adam plângea şi în spatele tufei de mărăcini după care se ascunsese îndurerată Eva.

2.           Iar lacrimile lui Adam s-au păstrat în inima pământului şi s-au numit, cum se numesc şi astăzi, “thumim” sau diamante. Ele s-au cristalizat, prin lumina graţiei Iubirii eterne, ca semne ale căinţei lui sincere, fiind un exemplu viu al înţelepciunii iluminatoare. Şi s-au împrăştiat pe întregul pământ, readucând speranţa şi alinarea. Prin ele se vestea renaşterea viitoare care, asemeni lacrimilor lui Adam, făcea posibilă primirea celei mai frumoase reflectări a luminii compasiunii revărsată din oceanul de graţie al Iubirii eterne, şi de asemenea, prin ele se dovedea că cele mai tari ispite ale lumii pot fi înfrânte.

3.           Iar lacrimile Evei, vărsate cu amarnică durere lângă tufa de mărăcini în spatele căreia se ascunsese, s-au păstrat în sânul pământului şi s-au colorat în roşu, culoarea ruşinii ei de a fi trădat iubirea sfântă a lui Adam.

4.           Şi a văzut Iubirea eternă că pe bună dreptate erau lacrimile Evei vărsate în faţa lui Adam, fiul compasiunii Iubirii. Şi căldura Ei le-a întărit, dându-le forma unor mici pietre preţioase care s-au numit “urim”, şi care simbolizează lacrimile sincere ale Evei. Şi iată, o lacrimă a căzut pe tufişul de mărăcini în dosul căruia se ascunsese Eva, şi florile lui – care până atunci fuseseră albe – s-au înroşit, căci aceea era lacrima inocenţei ei pierdute. Iată că, până în prezent, deşi oamenii au cunoscut toate plantele pământului, ei nu au cunoscut totuşi adevărata lor semnificaţie întru spirit, şi nici nu o vor cunoaşte până ce nu vor atinge stadiul renaşterii, aceasta fiind manifestarea compasiunii Iubirii care a revărsat asupra lor graţia mântuirii.

5.           Acesta este un alt secret neînţeles încă de copiii acestei lumi, datorită imensei lor aroganţe. Două dintre aceste flori au făcut fructe prin lacrimile sincere ale Evei, datorită inocenţei lor şi credinţei cu care au păstrat binecuvântarea Iubirii eterne de-a lungul tulburărilor tuturor timpurilor şi marilor războaie ale lui Iehova cu popoarele Pământului. Acestea au făcut-o roditoare pe soţia lui Avraam, atunci când graţia s-a coborât asupra ei, prevestind marea lucrare a Iubirii pline de compasiune. Şi au făcut-o roditoare pe soţia lui Zaharia, spre a se împlini cea mai mare înfăptuire a Iubirii Dumnezeului etern.

6.           Iar acum întoarceţi-vă ochii din nou către Adam şi Eva, veniţi împreună cu Mine la ei şi priviţi cum Eu, Iubirea eternă, i-am găsit părăsiţi şi goi, vărsând lacrimi amare de ruşine şi părere de rău. Şi i-am chemat afară de unde se ascunseseră.

7.           Dar ei nu au îndrăznit să privească faţa Părintelui lor, căci erau înspăimântaţi de tunetul judecăţii din adâncurile mâniei Divinităţii.

8.           Flăcările mâniei lui Dumnezeu s-au năpustit înfricoşătoare din spaţiile infinite asupra Pământului, acolo unde Iubirea rămăsese alături de copiii Ei căzuţi în durere şi în căinţă, copiii pe care îi crease prin graţia nesfârşitei Ei compasiuni.

9.           Atunci s-a dat o luptă aprigă între Iubirea eternă, care din nou a arătat îndurare faţă de creaturile Ei îndurerate şi pline de căinţă, şi Divinitatea care dorea să distrugă totul.

10.           Flăcările mâniei Divinităţii au învăluit Pământul mai iute decât fulgerul, pătrunzând până în inima lui şi mistuind absolut totul. S-au înălţat apoi la cer şi au cuprins luna, soarele şi stelele. Şi întreaga infinitate a devenit un ocean de foc, şi un tunet s-a rostogolit atunci prin spaţiile infinite. Pământul a gemut, marea a strigat, luna a plâns, soarele s-a tânguit şi toate stelele au ţipat înspăimântate în faţa distrugerii eterne, iar ţipătul lor a răsunat mai tare decât toate tunetele. Vocile lor îngrozite au vibrat în adâncurile nesfârşite ale mâniei Divinităţii, spunând:

11.           “Dumnezeule sublim, potoleşte-Ţi cumplita mânie şi stinge flăcările distrugătoare ale îndreptăţitei Tale supărări. În perfecţiunea sfinţeniei Tale, cruţă-i pe cei nevinovaţi. Căci focul mâniei Tale va distruge deopotrivă pe cei în drept, dar şi Iubirea eternă dinlăuntrul Tău, şi te va face pe Tine Însuţi prizonierul imensei Tale puteri”.

12.           Apoi ei au auzit ceea ce Divinitatea le-a răspuns, dar nimeni nu a înţeles cuvintele Ei, decât numai Iubirea eternă, care, în timpul izbucnirii mâniei Divinităţii, i-a apărat pe noii creaţi, cuprinşi de căinţă, de marea de foc ce făcea Pământul să geamă. Prin marea putere a graţiei Ei, flăcările mistuitoare nu au atins locurile unde Adam şi Eva îşi plângeau rătăcirea.

13.           Iată teribilul răspuns ce s-a făcut auzit din străfundurile mâniei Divinităţii:

14.           “Ce-Mi foloseşte Mie ca Pământul să geamă şi să delireze, luna să plângă, stelele să se tânguie şi să jelească, dacă sunt singur, părăsit de Iubirea Mea? Căci Ea Mi-a devenit necredincioasă şi a coborât pe Pământ la cele două lepădături ale răului. Ce voi face Eu fără Iubire? De aceea, voi stârpi de la rădăcină toate lucrările Ei, voi distruge totul şi nu voi lăsa nimic în fiinţă, în vecii vecilor, pentru ca Ea să nu se mai îndepărteze de Mine. Voi rămâne singurul Dumnezeu, pentru totdeauna, aşa cum am fost în Eternitate. Iar voi, putrede alcătuiri create de Iubirea Mea, care v-aţi dovedit atât de slabe, veţi cădea în nimicnicie. Voi putea atunci să Îmi regăsesc Iubirea şi să o întăresc din nou cu puterea eternei Mele sfinţenii!”

15.           După aceea, legăturile creaţiei s-au rupt în toate spaţiile infinităţii lui Dumnezeu. Cu un bubuit de tunet, formele create s-au rostogolit gemând, ţipând şi văitându-se în spaţiile vaste din Adâncul adâncurilor distrugerii. Şi la fel s-a prăbuşit Pământul care zăcea strivit la pieptul Iubirii pline de compasiune.

16.           Noii creaţi tremurau la vederea acestei terifiante scene de distrugere, de o amploare pe care nici un spirit creat nu va fi vreodată capabil să o conceapă; căci era fără de margini.

17.           Iată ce a spus şi ce a făcut atunci Iubirea cea plină de compasiune. Ascultaţi şi priviţi marile înfăptuiri ale puterii şi compasiunii Ei:

18.           “Mărite şi Atotputernice Dumnezeu, în deplina Ta tărie, putere şi sfinţenie! Opreşte-Ţi cumplita mânie şi stinge focul Tău nimicitor. Ascultă în pacea sfinţeniei Tale cuvintele pe care Iubirea Ta eternă, care este chiar viaţa Ta, le spune acum. Ea este eternă, aşa cum Tu eşti puternic, Tu eşti în Ea şi Ea este în Tine. Nu o ucide, căci prin Ea Te ucizi şi pe Tine, ci lasă Iubirea să-Ţi dea satisfacţie şi să ceară căinţa pentru ofensele aduse sacralităţii Tale. Nici un sacrificiu nu este prea mare pentru Iubirea Ta, căreia Tu poţi să-i ceri ispăşirea eternă!”

19.           Ascultaţi şi înţelegeţi bine ce s-a întâmplat mai departe. Focul s-a potolit în acel moment, şi prin toate spaţiile infinităţii s-a făcut simţită o blândă adiere, care s-a amestecat cu geamătul tunetului ce se mai auzea încă printre ruinele lumilor distruse. Acestea încă mai ardeau, luminând ca nişte imense fulgere spaţiile nemărginite. Iar Iubirea a înţeles glasul de tunet al lui Dumnezeu, care spunea :

20.           “Întreaga vină pentru această suferinţă va cădea asupra Ta, aşa cum cad rămăşiţele lumilor distruse pe suprafaţa Pământului. Voi stârpi acele creaturi care reprezintă o ofensă adusă sfinţeniei Mele, şi în acelaşi timp, o legătură perpetuă între Mine şi Tine. Iată, blestem acum Pământul, pentru ca nici o pată să nu mai întineze asupra sacralităţii Mele, făcându-Mă să devin un Dumnezeu profan, ca Tine. Tu eşti cauza acestui blestem, aşa că Tu va trebui să-l porţi, de dragul sacralităţii Mele, şi să speli cu sângele Tău Pământul de păcatul lui Adam”.

21.           Iubirea I-a răspuns atunci: “O, Dumnezeule mare şi sfânt, Domn al tăriei şi al puterii! Aşa să fie, după cum voieşti Tu!”

22.           Deodată, focul mâniei s-a stins pe Pământ şi în toate spaţiile creaţiei. Rămăşiţele sorilor şi planetelor distruse au fost adunate şi lipite la loc prin puterea Iubirii, căreia Divinitatea îi dăduse permisiunea să facă acest lucru. Ele s-au aranjat din nou în ordinea în care fuseseră în momentul creării lor, dar încă mai purtau, spre eternă aducere aminte, urmele de neşters ale distrugerii lor totale, ca un stigmat al Iubirii eterne. Mai târziu, Ea a spălat cu sângele vărsat pe cruce aceste urme de pe faţa întregii creaţii.

23.           Ici şi colo, pe suprafaţa pământului, în adâncul lui sau în adâncul mărilor, au mai rămas resturi ale lumilor distruse, ca semne ale tăriei şi puterii lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp, ca mărturii elocvente ale marilor înfăptuiri ale Iubirii pline de compasiune.

24.           Ascultaţi şi înţelegeţi ce a fost mai departe. Când Iubirea eternă a acceptat cererile Divinităţii, dându-i chiar dinainte satisfacţie pentru ofensa adusă, Dumnezeu s-a văzut din nou înţeles de Iubire, şi numai de Ea, şi atunci, ca un foşnet blând şi ca o adiere, glasul lui s-a auzit spunând:

25.           “Marea Ta compasiune s-a înălţat până la Mine şi a apărut în faţa ochilor Mei atotvăzători. În pacea sacralităţii Mele, am recunoscut marea Ta sinceritate şi credinţa Ta eternă. Am strâns lacrimile de căinţă ale lui Adam şi lacrimile de durere ale Evei, şi le-am umplut cu căldura imensei tale compasiuni.

26.           Şi iată ce am hotărât: îmi voi retrage asprele pedepse şi voi lăsa să curgă, aşa cum ai cerut Tu, un ocean de compasiune asupra rănilor acestor lumi, spre a îndrepta răul pe care mânia Mea l-a făcut. Nimeni în afară de Mine nu poate face aceasta, căci numai Eu pot arăta atâta bunătate, Eu – care sunt Tatăl preasfânt. Acesta să fie pentru totdeauna Numele Meu. Iar Tu, Iubirea Mea, eşti Fiul Meu. Şi sfinţenia, legătura atotputernică dintre Noi şi dintre toate câte au luat fiinţă prin Noi, să fie Sfântul Duh şi să umple toate spaţiile infinităţii, în vecii vecilor. Amin! Acestea vi le spune Tatăl preasfânt. Amin!

27.           Iar acum, Fiul Meu iubit, spune-le celor doi aflaţi în căinţă şi în durere, înscrie-le adânc în inimă aceste cuvinte: că ei trebuie să păstreze cu credinţă porunca iubirii şi a compasiunii, până la sfârşitul zilelor lor, şi că le voi trimite, atunci când va fi timpul, un mijlocitor între ei şi Mine, care să-i mântuiască de marele lor păcat şi să ridice povara grea a nesupunerii care apasă asupra lor.

28.           Până atunci, ei vor stărui în răbdare şi în umilinţă, îşi vor câştiga cu sudoarea frunţii pâinea pe care o vor mânca, şi niciodată nu vor avea destul, până nu va veni vremea ca să trimit în mijlocul lor mântuitorul care va fi perfect şi bun, pentru că Noi suntem perfecţi şi buni şi sacri întotdeauna.

29.           Şi spune-le că numai cei care vor respecta cu stricteţe poruncile Mele nu vor fi judecaţi. Însă cei care se vor abate oricât de puţin de la acestea vor avea de înfruntat asprimea judecăţii adevărului etern”.

30.           Astfel a vorbit Tatăl preasfânt şi preabun prin Fiul Său, Cel care este Iubirea eternă dinlăuntrul Lui, şi prin Duhul Sfânt, graţia pe care Noi o revărsăm asupra lumii, spre a nu fi uitat niciodată păcatul care a adus suferinţa trupului şi moartea lui temporară, până în ziua în care va fi dobândit viaţa de după moarte prin mântuitorul promis.

31.           Acestea sunt spusele unicului, preasfântului şi bunului vostru Părinte. Amin! Amin! Amin!”

Capitolul 10

ÎMPĂCAREA CU DUMNEZEU

1.           Ascultaţi acum şi înţelegeţi bine ceea ce Iubirea eternă a făcut şi a spus. Când preabunul şi preasfântul Părinte şi-a încheiat cuvântul, arătând compasiune, dar, totodată, ameninţând cu judecata aspră şi moartea în păcat pe aceia care vor încălca legea supremei graţii, Iubirea eternă a fost tulburată în adâncul inimii Ei, şi pentru a doua oară a vărsat lacrimi de compasiune şi lacrimi de bucurie faţă de îngăduinţa şi bunătatea Tatălui preasfânt. Ea le-a spus atunci lui Adam şi Eva, cu cea mai adâncă emoţie, din profunzimile de necuprins ale fiinţei Ei:

2.           “Adam, ai avut în faţa ochilor teribila judecată a lui Dumnezeu, iar Eva a perceput-o prin tine. Eu voi deschide acum ochii şi urechile ei – precum şi ale tuturor acelora pe care îi va aduce pe lume, şi al căror număr este egal cu cel al stelelor de pe cer, al firelor de iarbă de pe pământ şi al firelor de nisip din mări, adică nesfârşit – pentru ca ea să poată vedea cu propriii ei ochi şi să audă cu propriile urechi felul în care Divinitatea a condamnat-o în mânia Ei, iar Iubirea eternă i-a arătat apoi infinita Sa compasiune.

3.           Eu am scris legea în inima ta, iar tu trebuie să o scrii în inima Evei. Şi ca semn menit să vă reamintească, ţie şi tuturor urmaşilor tăi, judecata lui Dumnezeu pentru păcatul tău, voi înălţa din loc în loc munţi care vor arde pe rând, până la sfârşitul timpurilor. Şi voi trimite pe cer fulgere de lumină care să vă aducă aminte de distrugerea totală care s-a produs cândva, urmate mereu de tunete ce vor striga cu putere numele marelui şi puternicului Dumnezeu, spre a vi-L aduce aminte în cazul în care aţi putea vreodată să Îl uitaţi.

4.           Iar lacrimile de compasiune şi lacrimile de bucurie pe care le-am vărsat faţă de marea bunătate a preasfântului Părinte, vor fi semnul etern al unei noi creaţii, şi le voi răspândi în întreaga imensitate a cerului. Ele vor lumina Pământul în fiecare noapte, vă vor da puteri în amurgul vieţii, şi vor vesti mereu ziua ce va să vină.

5.           Ridică-ţi acum ochii la cer şi priveşte mulţimea acestor vestitori şi marea lor splendoare. Aceia a căror lumină este roşiatică mărturisesc despre compasiunea Mea, iar aceia a căror lumină este alb strălucitoare sunt semnul bucuriei faţă de graţia celui mai bun şi mai sfânt Părinte. Brâul alburiu care scânteiază deasupra stelelor compasiunii şi bucuriei, chiar prin mijlocul bolţii cerului – şi care este format din stelele primelor timpuri, apărute din lacrima Iubirii, ce mărturisesc compasiunea faţă de spiritele căzute – vor servi ca semn al eternei şi sfintei legături dintre Iubirea eternă, cea care a adus în fiinţă toate câte există, şi Divinitatea care judecă totul, conform sacralităţii Sale.

6.           Iar acum tu, Adam, şi tu, Eva, priviţi în ochiul Meu stâng, care se află deasupra inimii. El reflectă ochiul vostru drept şi vă învăluie cu blândeţe şi compasiune. După cum puteţi vedea, acolo mai este o lacrimă, mai mare decât toate celelalte, şi ea a început deja să curgă pentru voi.

7.           Acolo unde brâul alb de pe bolta înstelată pare să fie întrerupt este locul unde voi trebuie mereu să priviţi şi să fiţi adânc tulburaţi în interiorul vostru. Căci acel loc este pentru voi şi pentru întreaga creaţie semnul perpetuu al rupturii care s-a produs cândva între Mine şi Divinitatea preasfântă, din cauza compasiunii Mele pentru voi. Iar locul unde brâul pare să se fi întregit din nou trebuie să vă reamintească împăcarea pe care Eu, Iubirea eternă, am mijlocit-o între Divinitatea sacră şi intangibilă şi voi, care v-aţi dovedit necredincioşi şi păcătoşi faţă de Ea.

8.           Iată deci care este originea acestei lacrimi!

9.           Într-o zi, această lacrimă va răsări pentru voi şi pentru urmaşii voştri, sub forma frumoasei stele a dimineţii, cea care va dărui lumină popoarelor Pământului ce vor păşi în timpurile viitoare pe calea deschisă de Adam şi Eva. Ea va spăla murdăria păcatului de pe faţa Pământului şi va curăţa lacrimile voastre de căinţa şi durerea pricinuite de amăgirea şarpelui.

10.           Priviţi acum încă o dată. Voi lăsa să cadă această lacrimă deasupra uneia dintre cele două flori rămase albe în acest tufiş. Într-o zi, din ea se va naşte o femeie de o mare puritate, care va strivi capul şarpelui. Deşi şarpele îi va muşca călcâiul, veninul lui nu-i va pricinui nici un rău. Această lacrimă este originea a toate câte se află acum în faţa voastră: strălucitoarea stea a dimineţii, care va răsări pentru toate popoarele Pământului cu dreaptă credinţă, şi judecată eternă asupra tuturor copiilor îndărătnici ai şarpelui.

11.           Şi Duhul Sfânt al Tatălui va coborî întrupat pe Pământ, spre a propovădui copiilor voştri marile timpuri ce vor urma şi modul în care va veni la voi Cel care se află acum în faţa voastră. Voi încă Îl mai vedeţi şi încă Îl mai auziţi, dar aceasta nu va mai fi cu putinţă decât la venirea Lui promisă de Tatăl preasfânt prin Mine, căci Eu sunt Iubirea eternă dinlăuntrul Lui.

12.           Cunoaşteţi acum tot ceea ce este necesar pentru a primi binecuvântarea Mea!

13.           Aşa că vă binecuvântez cu tăria şi puterea Iubirii eterne a Tatălui preasfânt şi cu puterea Spiritului Său, care este Duhul Sfânt dinlăuntrul Nostru. Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul cu seminţia voastră binecuvântată.

14.           Şi ori de câte ori vă apropiaţi unul de altul, din cauza binecuvântării primite, oferiţi-vă mai întâi inimile Mie. Dacă nu veţi face aceasta, şarpele care este viu încă şi va fi întotdeauna viu în adâncul mâniei Divinităţii, va fura de la voi fructele faptei voastre. Iar tu, Eva, şi toate urmaşele tale, veţi înlocui fructul binecuvântat cu fructe viermănoase şi stricate. Acestea îi vor zdrobi pe copiii binecuvântaţi ai luminii şi vor fi în număr atât de mare încât mânia şi furia lor vor fi fără de margini. Astfel, tu vei păşi pe urmele păcatului tău, şi vina ta se va vădi în marile Timpuri, precum şi după aceea.

15.           Iar după ce vă oferiţi inimile Mie, aşteptaţi să primiţi binecuvântarea Mea. Acesta este un serviciu sacru pe care Mi-l datoraţi ori de câte ori vă apropiaţi unul de altul, de dragul binecuvântarii Mele. Această unică şi uşoară poruncă, pe care tocmai aţi auzit-o acum de pe buzele Mele, va fi prima voastră biserică, şi aşa va rămâne în memoria Mea; ea trebuie să vă aducă aminte de faptele Iubirii eterne, să vă facă recunoscători faţă de Aceasta şi să vă întoarcă feţele către teama sfântă de Dumnezeu.

16.           Vă voi trimite un mesager din spiritul fără păcat venit de sus, cu o sabie de foc în mâna sa, care vă va călăuzi şi vă va arăta de la un capăt la altul Pământul. El vă va lumina asupra greşelilor lumii, dar, de asemenea, vă va pedepsi aspru dacă vă veţi abate de la calea Mea.

17.           Toate acestea vi le spune iubirea eternă, în numele Tatălui preasfânt. Amin!”

WebRep

Overall rating