POTOPUL -EVENIMENT GENERAT DE CATRE OAMENII ACELOR VREMURI

Fragmente din "Casa Domnului"-Jacob Lorber

Domnul îl consolează pe Noe. Profunda tristeţe a patriarhului din cauza oamenilor. Ultimele tentative ale Domnului de a-i salva pe locuitorii de la şes

(23 august 1844)

1. Iată cum s-au petrecut lucrurile după ce Domnul i-a spus lui Noe s

ă intre în arcă.2. Când cerul a început să se întunece din ce în ce mai puternic, iar norii au învăluit culmile munţilor cu o beznă impenetrabilă, în timp ce ţinuturile de la şes au început să fumege la fel ca un oraş în flăcări, Domnul a venit la Noe, care era plin de tristeţe şi de compasiune, şi i-a spus:

3. „Noe, nu te teme, căci Eu, Domnul tuturor creaturilor, voi fi alături de tine pentru a te proteja şi pentru a te feri de nenorocirea pe care o voi lăsa să cadă asupra oamenilor deveniţi foarte răi, conform propriei lor voinţe!

4. Iată, priveşte spectacolul dezolant pe care ni-l oferă acest pământ bătrân! Ştiinţa oamenilor a eliberat înainte de vreme spiritele primordiale malefice, fără ca ei să ştie ce fac! Fără o judecată colectivă a pământului, întregul cer ar fi în pericol, căci tot spaţiul dintre cer şi lună s-a umplut la ora actuală cu aceste spirite malefice. Dacă pe pământ nu ar mai ajunge puţină lumină datorită trăsnetelor dezlănţuite din norii în care aceste spirite eliberate îşi fac de cap, manifestându-şi furia, pe pământ ar domni o noapte atât de deplină încât orice formă de viaţă ar fi nimicită pe loc! Căci lumina soarelui nu mai poate traversa această masă de nori şi de vapori!

5. Şi totuşi, locuitorii de la şes nu sunt deloc înspăimântaţi! Ei îşi iluminează oraşul cu torţe şi cu mari lămpi cu petrol, ba se şi amuză de acest spectacol feeric. Continuă să se căsătorească între ei, să ia parte la festinuri, la distracţii şi la dansuri, în timp ce Eu, Creatorul lor, Mă consum de tristeţe din cauza lor şi nu le pot veni în ajutor, pentru a nu le distruge definitiv spiritele!

6. O, Noe al Meu! Ce situaţie mai teribilă poate exista pentru un Părinte care îşi vede copiii pe marginea prăpastiei şi nu îi poate ajuta altfel decât supunându-i unei judecăţi devenită nu doar iminentă, ci şi inevitabilă? – Ce ţi-aş putea spune mai mult?

7. Ascultă, pe acest pământ mai există şi descendenţii lui Cain, care trăiesc într-o regiune foarte îndepărtată. A fost suficientă o profeţie vagă, care nici măcar nu provenea direct de la Mine, pentru ca aceştia să trăiască la unison cu ordinea Mea, inclusiv la ora actuală. Chiar şi puţinii dintre ei care mai greşesc din când în când, comiţând un act reprobabil, îşi întind mâinile în noaptea care anunţă judecata şi îmi imploră compasiunea!

8. Îţi spun: pe aceia doresc să îi scutesc de dezastru, mângâindu-i în necazul lor. În schimb, aceste mari regiuni în care locuiesc copiii Mei amestecaţi cu copiii lumii vor trebui să suporte judecata Mea, care este inexorabilă!

9. Dar înainte de a descătuşa apele din nori asupra pământului, voi încerca din nou să îi scutur pe locuitorii de la şes prin tot felul de fenomene, forţându-i, dacă va fi posibil, să vină aici!

10. De aceea, vom mai aştepta încă şapte zile în acest întuneric, iar Eu voi face să coboare o rază slabă de lumină care să unească acest loc cu Hanohul, ba chiar şi mai departe de el, pentru ca toţi cei care vor dori să găsească drumul către tine pentru a fi salvaţi să o poată face. De aceea, dacă cineva va veni aici, chiar dacă ar fi vorba de Fungar-Hellan în persoană, va trebui să îl primeşti în arca ta!”

11.

După acest discurs, o rază slabă s-a întins ca o punte între munţii sacri şi oraşul Hanoh, ba chiar şi dincolo de acesta. În continuare, Domnul i-a deschis lui Noe vederea interioară, pentru ca acesta să poată contempla împreună cu El ţinuturile de la şes. Dar nici măcar un singur locuitor de la câmpie nu şi-a părăsit oraşul.12. S-au auzit atunci apeluri puternice, însoţite de un zgomot de tunet, dar nimeni nu le-a acordat atenţie. În Hanoh au izbucnit focuri, semănând teroare, dar nici un locuitor nu s-a arătat dispus să plece. Apele subterane au ţâşnit la suprafaţă şi au acoperit pieţele şi străzile din oraş până la înălţimea unui om. Abia atunci, săracii au fugit, dar nu mai departe de dealurile învecinate, în timp ce bogaţii s-au îmbarcat în bărcile lor, călătorind cu ele pe străduţele Hanohului şi continuând să se amuze la culme, dar nimeni nu s-a îndreptat către munţii sacri.

13. Toate aceste calamităţi au durat exact şapte zile. Nici un om nu a fost dispus însă să se convertească la adevărata credinţă.

14. Atunci, Domnul şi-a pierdut răbdarea şi l-a condus personal pe Noe până la arcă.

 

Capitolul 186

Noe şi familia sa intră în arcă. Instrucţiunile Domnului, care închide El Însuşi poarta arcei. Începerea catastrofei

(24 august 1844)

Când Noe a ajuns în apropierea arcei, în compania Domnului, Acesta i-a spus: „Noe, a sosit timpul să intri în arcă, împreună cu familia ta; căci în tot acest timp, numai pe tine te-am găsit just în faţa Mea!

2. Continuă să alegi câte şapte perechi de animale pure pentru fiecare specie, plus încă o pereche pentru speciile impure; ai însă grijă să fie vorba de un mascul şi de o femelă pentru fiecare specie. Procedează la fel şi cu păsările cerului, respectiv, alege câte şapte perechi pentru fiecare specie pură şi o pereche pentru fiecare specie impură, astfel încât sămânţa lor să rămână vie pe întregul pământ.

3. Căci după şapte zile începând din acest moment voi face să plouă pe pământ timp de 40 de zile şi 40 de nopţi, şi voi extermina astfel toate fiinţele vii pe care le-am creat pe acest pământ!”

4. Auzind aceste cuvinte, Noe a căzut la picioarele Domnului şi i s-a închinat cu credinţă mare pentru graţia pe care i-a acordat-o.

5. Dar Domnul l-a ridicat pe Noe de la sol şi i-a spus: „Noe, văd că te întrebi de ce ţi-am poruncit mai demult să iei doar câte o singură pereche de animale din fiecare specie, în timp ce acum îţi spun să iei câte şapte perechi pentru fiecare specie pură plus una pentru fiecare specie impură, inclusiv din rândul păsărilor, fără nici o excepţie.

6. Iată care este motivul: în acel moment Mă gândeam în inima Mea, fără a face apel la vederea Mea omniscientă, că vor veni cu siguranţă oameni din ţinuturile de la şes pentru a se salva.

7. După cum vezi, nu am dorit cu adevărat să Mă folosesc de vederea Mea perfectă pentru a afla dacă oamenii pe care i-am chemat de atâtea ori vor veni sau nu! Dar acum că le-am observat direct comportamentul, am constatat că aceştia nu au nici o dorinţă de a se salva, căci spiritul le-a fost complet distrus de trupul lor şi de lumea exterioară! Mi-am dat astfel seama că nici unul dintre ei nu va veni aici!

8. Aşa se explică de ce va trebui să iei mai multe animale pure şi păsări ale cerului cu tine, în locul oamenilor impuri, căzuţi mai jos decât animalele! De altfel, aceste animale îţi vor fi foarte utile pe noul pământ!

9. Acum, că ai aflat tot ce trebuia să ştii, du-te şi acţionează în consecinţă! Şi nu lua nici o măsură pentru a lumina artificial arca, întrucât o voi lumina Eu Însumi! Amin”.

10. După care Noe a plecat să facă tot ce i-a poruncit Domnul. Iar Domnul a rămas cu el şi l-a ajutat în toate.

11. După ce Noe şi-a îndeplinit sarcinile cu ajutorul Domnului şi toate lucrurile se găseau într-o ordine perfectă, a urcat el însuşi în arcă. Era cea de-a 17-a zi din cea de-a doua lună a anului, adică, potrivit calculelor voastre actuale, 17 februarie.

12. După ce Noe s-a urcat în arcă cu întreaga sa familie şi cu toate animalele pe care Domnul i-a poruncit să le adune, Acesta a închis El Însuşi marea poartă, cu propriile Sale mâini, binecuvântând astfel construcţia. Acum Noe se afla într-o securitate perfectă, căci Domnul Însuşi veghea asupra noii sale locuinţe.

13. Văzând că Noe se află la adăpost, Domnul şi-a ridicat mâna atotputernică şi le-a poruncit norilor să descătuşeze potopul asupra pământului sub forma ploii, iar marilor rezervoare subterane să îşi reverse apele la suprafaţă. Atunci, imensele cisterne naturale s-au golit aproape în întregime, iar ecluzele cerului s-au deschis.

14. Nenumărate izvoare noi au ţâşnit din pământ, aruncând jeturi de apă până la nori. Cât despre apa din cer, aceasta cădea în rafale atât de mari, încât le-am putea compara cu marile torente care se formează în munţi atunci când se topesc zăpezile, astfel încât oamenii nu mai au timp să se refugieze pe coline. Într-adevăr, nivelul apelor pe pământ a crescut atât de rapid încât aproape nimeni nu a reuşit să fugă în munţi, iar cei care au făcut totuşi acest lucru au fost împinşi înapoi de torentele care cădeau de pe stânci.

15. Doar foarte puţini oameni au reuşit să ajungă pe muntele lui Noe, împinşi de forţa disperării. Văzând la lumina fulgerelor această imensă construcţie care i-ar fi putut adăposti, ei au strigat după ajutor şi au cerut să fie salvaţi. Dar puterea Domnului i-a respins. Atunci, ei s-au repezit pe culmile cele mai înalte ale munţilor şi s-au urcat pe ele cu mâinile însângerate, dar trăsnetele i-au smuls de pe stâncile semeţe şi i-au aruncat direct în vâltoarea de sub ei.

 

Capitolul 187

Mahal în grota lui asistă uimit la teribilele evenimente. Monologul lui disperat. Sosirea celor trei fugari. Apariţia Domnului

(26 august 1844)

1. Imensele torente de apă care s-au abătut asupra lui l-au silit pe Mahal să se întoarcă în grotă, pe care a parcurs-o în lung şi-n lat, ca un leu în cuşcă, scufundat într-o stare de uimire fără margini, iar uneori de disperare, atunci când privea ce se întâmplă afară şi când vedea valurile spumegânde care se aruncau asupra stâncilor, antrenând după ele imense mase de pământ, dezrădăcinând chiar şi cei mai groşi arbori şi aruncându-i apoi cu o forţă nimicitoare în hăul de sub ele. Din când în când, ele ridicau stânci întregi, aruncându-le apoi în abisul de dedesubt, într-un vacarm de nedescris!

2. La drept vorbind, Mahal era mare amator de spectacole naturale, dar cel la care asista acum era cam prea violent pentru gustul lui, permiţându-i să asiste practic la naufragiul absolut al lumii în care trăia, şi implicit al său, el, care fusese cândva un erou atât de dinamic. De aceea, el tremura de frică, spunându-şi în sinea lui:

3. „O, Doamne, într-adevăr, nimeni nu îţi poate cunoaşte puterea decât atunci când îţi dezlănţui mânia justă! Atunci când Te dovedeşti măreţ, sublim şi sfânt în pacea Ta, oamenii moleşiţi de obişnuinţele lor nu mai sunt atenţi la atotputerea Ta, uitând adeseori complet de ea! Această descătuşare a puterii Tale ne arată nouă, viermilor care ne târâm pe pământ şi care suntem atât de mândri de propria noastră prostie, că Tu, Doamne, eşti infinit mai puternic decât fiinţa umană, cu toate pretenţiile ei!

4. Dacă nu m-aş simţi atât de singur aici, acest spectacol mi s-ar părea chiar fascinant. Când eşti privat însă de orice companie vie, devine de-a dreptul îngrozitor să aştepţi sfârşitul sigur al întregii lumi, inclusiv al tău!

5. O, Doamne, ia-mă din această lume şi nu mă lăsa mult timp să fiu martorul teribilei Tale judecăţi! Facă-se însă voia Ta sfântă!”

6. De-abia şi-a terminat monologul Mahal că la gura grotei au apărut trei refugiaţi care îşi căutau un adăpost. Mahal s-a bucurat sincer, căci avea în sfârşit pe cineva alături de el cu care să-şi împărtăşească propria angoasă.

7. El le-a ieşit pe dată în întâmpinare celor trei oameni, le-a urat bun venit şi i-a întrebat cine erau.

8. Aceştia i-au răspuns: „Suntem cei mai mari trei nebuni din întregul ţinut de la şes! Acum câteva zile încă mai credeam că suntem seniorii Hanohului şi ai lumii întregi! Dar acum, bătrânul Dumnezeu ne-a dovedit că numai El este unicul Stăpân! De aceea, ne-am refugiat aici, pentru a scăpa de teribilul potop, şi suntem probabil singurii supravieţuitori din Hanoh! Căci întregul oraş se află deja sub mulţi stânjeni de noroi şi de apă! – Numele noastre sunt: Gurat, Fungar-Hellan şi Drohuit!”

9. Auzind aceste cuvinte, Mahal a strigat: „O, Doamne, ce hazard miraculos şi providenţial! Tu i-ai condus pe cei mai mari duşmani ai Tăi până aici şi i-ai încredinţat în mâinile mele!

10. Ştiţi voi cine sunt eu? – Iată, eu sunt Mahal, cel care v-a vorbit atât de des de această judecată! Dar urechile voastre erau surde! Acum îl aveţi în faţa ochilor şi el este fructul propriilor voastre opere! Aceasta este teribila judecată a lui Dumnezeu! Ce aveţi de spus? Unde mai sunt acum măreţia şi puterea voastră?”

11. Auzind aceste cuvinte, cei trei s-au speriat de moarte şi au dorit să fugă din peşteră. Chiar în acea clipă, şi-a făcut apariţia Domnul.

 

Capitolul 188

Mahal îşi recunoaşte cu smerenie păcatele în faţa Domnului. Potopul – creaţia directă a oamenilor. Domnul îl cheamă pe Satan. Gurat, Fungar-Hellan şi Drohuit în infern. Domnul îl duce pe Mahal la arca lui Noe

(27 august 1844)

1. După ce L-a recunoscut pe Domnul, Mahal i-a ieşit în întâmpinare. El a căzut cu faţa la pământ înaintea Lui, la fel ca un penitent care se căieşte, şi a spus:

2. „O, Doamne al cerului şi al pământului, Dumnezeu atotputernic, Părinte preasfânt şi preaplin de iubire! Păcatele mele împotriva inimii Tale au fost mari în ultimele zile! Da, am păcătuit din greu împotriva acestei inimi pline de sfinţenie, dar şi de o iubire de Părinte, infinită şi indestructibilă! O, Părinte preasfânt, Iubire eternă, oare îmi voi mai putea găsi vreodată graţia în faţa inimii Tale sfinte, eu, un vierme mizerabil care se târăşte în praful nimicniciei sale?”

3. Domnul i-a răspuns: „Mahal, fiul Meu pierdut care s-a lăsat regăsit şi salvat de Mine, ridică-te! Căci Eu, Tatăl tău etern şi preasfânt, îţi spun: în faţa iubirii Mele infinite nimeni nu a căzut vreodată atât de jos încât să nu doresc să îl primesc din nou la Mine, dacă se prezintă în faţa Mea căindu-se pentru păcatele sale!

4. În schimb, cel care nu acţionează în acest fel devine propriul său judecător! Căci Eu nu împiedic pe nimeni să se folosească de liberul său arbitru, pe care i l-am insuflat Eu Însumi, şi nu atrag pe nimeni către Mine dacă el nu doreşte acest lucru!

5. Tot ce fac Eu, Cel atotputernic, este să îi chem pe copiii Mei pentru ca ei să vină la Mine, în calitatea Mea de Părinte unic, autentic şi etern! Preafericiţi sunt cei care aud chemarea Mea şi o urmează!

6. Timp de aproape 2000 de ani, până în prezent, Eu i-am chemat la Mine pe copiii Mei, i-am învăţat adeseori şi i-am avertizat atunci când a fost cazul. Dar ei nu au dorit să ţină niciodată cont de avertismentele Mele pline de iubire, deschizându-şi urechile şi inimile numai în faţa afirmaţiilor mincinoase ale bătrânului Satan, care i-a condus pe drumurile pierzaniei. Din păcate, ei au urmat infailibil aceste drumuri până când au ajuns să recolteze ceea ce s-a abătut asupra acestui pământ şi asupra lor!

7. Nu Eu sunt Cel care a chemat această judecată asupra pământului, şi nici autorul ei! Cei responsabili de ea sunt cei trei aici de faţă! Ei au dorit să distrugă planeta, iar acum îşi contemplă propria operă!

8. Din mânie faţă de Mine, Creatorul lor, ei au deschis arterele pământului, iar Satan i-a ghidat drept către acele puncte în care bate pulsul planetei. Folosindu-se de explozivii lor ieşiţi din infern, ei au distrus solidul înveliş care ascundea una din venele pământului, iar de sub scoarţa terestră au început să iasă imediat la suprafaţă puternici vapori de apă şi torente impetuoase. Acest potop devastator şi ucigaş care s-a abătut asupra planetei este în întregime opera dorinţei lor pline de zel de a sluji infernului!”

9. La auzul acestor cuvinte, cei trei oameni au început să tremure din toate încheieturile; căci erau perfect conştienţi de faptul că sacrilegiul lor a cauzat moartea a milioane de fiinţe umane şi că ei erau practic singurii responsabili de această judecată.

10. Atunci, Domnul l-a chemat pe Satan. Acesta a apărut instantaneu, mânios la culme, dar Domnul i-a spus: „O, spirit mizerabil care îmi pui la grea încercare răbdarea şi iubirea! Iată, aici se află cei mai devotaţi slujitori ai tăi, care ţi-au executat planul într-o manieră magistrală! Ce recompensă intenţionezi să le oferi?”

11. Satan i-a răspuns Domnului: „Nu au avut pe pământ tot ce şi-au dorit vreodată? Ce recompensă mai pot aştepta de la mine? – Soarta pe care o merită este moartea!”

12. Domnul s-a adresat atunci celor trei, spunându-le: „Aţi auzit cum îşi recompensează stăpânul vostru slujitorii cei mai credincioşi? Sunteţi mulţumiţi?”

13. Atunci, cei trei au început să urle de spaimă şi L-au rugat pe Domnul să le vină în ajutor.

14. Dar Domnul le-a răspuns: „Aceste urlete nu sunt decât rezultatul fricii voastre, căci voi nu simţiţi nici un fel de căinţă! De aceea, îndepărtaţi-vă de Mine, slujitori ai lui Satan, şi ispăşiţi-vă pedeapsa împreună cu el, în focul lui!”

15. În acea clipă, un trăsnet puternic a zguduit întreaga grotă şi i-a ucis pe cei trei bărbaţi. În continuare, atotputerea lui Dumnezeu a alungat cele trei spirite în infern.

16. În ceea ce îl priveşte, Mahal s-a prins de Domnul, care l-a condus în siguranţă până la arca lui Noe.

 

Capitolul 189

Discursul salutar al Domnului adresat lui Mahal şi vindecarea acestuia. Eliberarea lui Mahal, care devine un înger de lumină

(28 august 1844)

1. După ce au ajuns în faţa arcei, Mahal L-a rugat pe Domnul să îi acorde moartea corporală, căci nu mai dorea ca aceste ploi violente să curgă pe corpul său slăbit, îmbolnăvindu-l apoi de frig şi de febră.

2. Dar Domnul i-a spus: „Mahal, cum poţi să te plângi de ploaie şi de frig, deşi eşti atât de aproape de Mine? Oare nu Eu i-am înzestrat pe heruvimi cu focul lor şi pe serafimi cu strălucirea lor, ca să nu mai vorbim de focul, lumina şi căldura tuturor sorilor?

3. Chiar crezi că această ploaie ţi-ar înmuia şi ţi-ar îngheţa membrele dacă ai fi într-adevăr aproape de Mine în inima ta?

4. O, nici vorbă! Adevăr îţi spun: fiecare picătură de ploaie care cade acum pe capul tău ar fi un balsam pentru tine, aşa cum se întâmplă în cazul acestui pământ vlăguit şi pe jumătate mort asupra căruia potopul trebuia să vină pentru a-l împiedica să moară şi să fie distrus din cauza sacrilegiilor oamenilor!

5. Aceste puhoaie de apă vor vindeca ţinuturile de la şes şi le vor cicatriza. În acest fel, pământul se va restabili şi se va regenera, după care va putea servi din nou ca adăpost pentru oameni şi animale!

6. Exact la fel se petrec lucrurile şi în cazul tău! Şi tu ai nevoie de un potop care să se abată mai întâi asupra ta, prin intermediul marii activităţi a iubirii tale şi a căinţei care va rezulta din ea; acest potop te va vindeca însă, încălzindu-ţi spiritul pentru Viaţa eternă care îşi are sursa în Mine!

7. Spiritul tău este identic cu iubirea ta! Dacă iubirea ta pentru Mine este vie, spiritul tău va fi înviat de Mine! Aceasta este adevărata căldură, care nu se poate răci niciodată sub efectul frigului pe care moartea l-a răspândit în întreaga lume prin puterea minciunii sale!”

8. Auzind aceste cuvinte, Mahal a simţit că se încălzeşte şi a spus, în noua ardoare a inimii sale: „O, Părinte suprem, preasfânt şi preaplin de cea mai profundă iubire! Cât de bun trebuie să fii Tu în fiinţa Ta pentru a Te putea ocupa de mine, biet păcătos, cu atâta iubire, ca şi cum nu ar exista nici o altă creatură în afară de mine în întreaga infinitate!

9. O, cât de mult regret acum că Te-am judecat atât de greşit, certându-mă cu Tine ca un ticălos cu semenii săi, dând astfel dovadă de o ingratitudine infinită, o, Iubire eternă şi sfântă! O, Tată, Iubire sacră şi nepieritoare, oare mai este posibil să îmi fie iertat sacrilegiul?”

10. În acest moment, Domnul l-a atins pe Mahal cu degetul Său, iar corpul acestuia a căzut la pământ, transformat instantaneu în cenuşă şi în praf; dar spiritul transfigurat al patriarhului a rămas în picioare, strălucind la fel de puternic ca un serafim alături de Domnul, slăvind şi lăudând cu buzele sale nepieritoare iubirea indestructibilă a Tatălui, care nu îşi pierde niciodată plenitudinea infinită, nici în momentul judecăţii, şi nici în pacea ordinii Sale eterne.

 

Capitolul 190

Îngerul Mahal protejează arca. Urcarea apelor. Asia centrală, locul principal al potopului. Lacul Aral şi Marea Caspică, vestigii ale potopului şi morminte ale oraşului Hanoh

(29 august 1844)

1. Atunci când Domnul l-a eliberat pe Mahal de învelişul său pământesc, potopul dura deja de şapte zile. Apele continuau să urce cu o rapiditate atât de mare încât au atins într-o singură săptămână locul în care s-a aflat Mahal împreună cu Domnul în faţa arcei. Şi astfel, s-a împlinit predicţia divină, potrivit căreia Mahal nu avea să fie eliberat de corpul său înainte ca apele să-i fi udat tălpile picioarelor.

2. După ce Mahal, astfel eliberat, s-a închinat cu devoţiune în faţa Domnului, adorându-L, Acesta i-a spus: „Acum, că te-am eliberat, prima ta misiune în calitate de înger va fi să conduci această lume în miniatură care se află în arcă în condiţii de deplină siguranţă, şi să nu o părăseşti până când apele nu se vor retrage complet şi până când Eu nu voi înălţa deasupra noului pământ curcubeul păcii! Abia atunci vei primi o altă sarcină! Fie ca voinţa Mea să fie de-a pururi forţa ta!”

3. După care Domnul a dispărut, şi la fel ca toate spiritele angelice, Mahal nu a mai văzut decât soarele spiritual în care locuieşte de-a pururi Domnul, în lumina Sa inaccesibilă.

4. Ascultând de voinţa Domnului, Mahal a călăuzit cu cea mai mare atenţie arca lui Noe.

5. Apele au continuat să urce atât de mult pe pământ încât în cea de-a şaptea zi de după eliberarea lui Mahal, arca a fost ridicată de la sol şi a început să plutească. Atunci, Mahal a condus-o personal, veghind ca ea să nu se răstoarne sub puterea valurilor, ci să călătorească la fel de liniştit ca o lebădă pe oglinda unui lac.

6. Şapte zile mai târziu, apele acopereau deja munţii cei mai înalţi din această regiune a pământului, inclusiv imensul lanţ muntos al Himalayei, care separa ţara sihiniţilor (chinezilor) de restul Asiei.

7. Acest lanţ muntos a reuşit să depăşească cu 15 stânjeni nivelul cel mai înalt al apelor, în timp ce toate celelalte culmi erau scufundate sub ape. În mod evident, munţii cu o înălţime mai joasă se aflau la sute de stânjeni sub apă.

8. Dar cum şi unde s-au scurs apele potopului? – Cea mai mare parte a acestora s-a răspândit în Asia centrală, unde continuă să existe şi astăzi vestigii ale lor, sub forma lacului Aral şi a Mării Caspice. Căci acolo unde se întinde astăzi această mare se afla odinioară orgoliosul oraş al Hanohului. La drept vorbind, ruinele oraşului ar putea fi descoperite încă sub ea, dacă oamenii ar reuşi să coboare la o adâncime de mai bine de o mie de stânjeni (n.n. puţin peste un kilometru).

9. În locul actual al lacului Aral se găsea cândva lacul cu insula consacrată zeului apelor, despre care am vorbit. De asemenea, lacurile Baikal şi Ţani depun mărturie pentru sacrilegiile acelor timpuri antediluviene.

10. Din aceste locuri, apele s-au scurs din abundenţă către Siberia şi către Europa, care în acele timpuri nu era încă locuită. O parte din ele s-a scurs către sud, respectiv către India orientală actuală, dar cea mai puternic atinsă a fost Arabia. Chiar şi Africa de nord a fost scufundată sub ape până la munţii înalţi, dar nu a suferit alte stricăciuni dincolo de această limită. America nu a fost afectată decât în partea de nord, în timp ce sudul ei a rămas neatins, la fel ca şi majoritatea insulelor oceanului.

 

Capitolul 191

Alte detalii referitoare la potop. Câteva explicaţii pentru mai buna înţelegere a acestui text

(30 august 1844)

1. De ce am afirmat mai devreme că apele potopului s-au scurs dintr-un loc în altul? Oare nu a plouat pe întreaga suprafaţă a pământului? Şi nu a avut potopul aceeaşi forţă pretutindeni în lume?

2. Iată răspunsul Meu: apele s-au scurs dintr-o parte în alta deoarece nu a plouat asupra întregului pământ, astfel încât ele nu au avut pretutindeni aceeaşi intensitate. Motivul este simplu: potopul nu a fost necesar pentru întreaga suprafaţă a pământului.

3. Cum ar fi putut ploua de pildă în regiunile polare, unde până şi aerul îngheaţă? Şi la ce ar fi folosit ploile care au durat 40 de zile în regiunile nelocuite de oameni, în care nu trăiau decât un număr restrâns de animale? Sau care ar fi putut fi efectul acestor ploi asupra oceanelor? Să înece peştii?! Şi ca un ultim argument, dacă întreaga suprafaţă a pământului ar fi fost acoperită până la o înălţime de 3000 de stânjeni, unde s-ar fi putut scurge toată această apă?

4. Unii ar putea răspunde: o parte din apă s-ar fi evaporat, iar cealaltă ar fi fost absorbită de pământ!

5. Dacă acest lucru ar fi fost posibil în scurtul interval de un an de zile, atunci oceanele ar fi dispărut de mult timp de pe suprafaţa pământului, până la ultima picătură! Căci chiar dacă nivelul tuturor apelor de pe pământ s-ar fi ridicat cu 4000 de stânjeni, toată această masă de apă nu ar fi reprezentat decât a zecea milioana parte din apa potopului!

6. Pe de altă parte, apa nu se poate pierde prin evaporare, căci vaporii de apă din nori se condensează apoi şi cad din nou pe pământ în aceeaşi cantitate. La fel se petrec lucrurile şi cu apa aspirată prin porii pământului, care se adună în anumite rezervoare, de unde se întoarce apoi la suprafaţă sub forma ceţii sau a izvoarelor şi a gheizerelor.

7. Dacă apa potopului ar fi acoperit întregul pământ, acesta ar continua să fie inclusiv la ora actuală acoperit de ea, la fel cum toate mările de astăzi sunt practic identice cu cele din epoca lui Adam, cu câteva schimbări minore.

8. În realitate, potopul şi-a făcut apariţia devastatoare numai în acele locuri care erau locuite de oameni răi. Aşa se face că apele sale au acoperit în principal Asia centrală, până la o înălţime de 4000 de stânjeni peste nivelul mării, de la care s-au revărsat apoi în toate direcţiile şi pe mari suprafeţe de pământ.

9. Chiar dacă în Scripturi se spune că: „Potopul a acoperit până şi culmile munţilor, şi în afară de arca lui Noe nu a mai rămas nici un suflet viu pe întreaga suprafaţă a pământului”, acest text nu trebuie luat literal, căci „munţii” simbolizează în acest caz orgoliul şi setea de dominaţie a oamenilor. Cât despre singura viaţă rămasă pe pământ, cea din arca lui Noe, acest lucru se referă simbolic la faptul că Noe era în acele timpuri singura fiinţă de pe pământ care şi-a păstrat viaţa spirituală trăită întru Dumnezeu.

10. Cine va examina aceste fapte cu cea mai mare atenţie îşi va da cu uşurinţă seama că potopul din vremea lui Noe a fost limitat la o serie de mari regiuni şi nu a afectat întregul glob pământesc. Motivul a fost unul cât se poate de simplu: cauza principală a catastrofei au fost oamenii din Asia centrală, celelalte părţi ale lumii nefiind practic deloc implicate.

 

Capitolul 192

Alte indicaţii referitoare la potop

(31 august 1844)

1. Cuvântul „potop” (diluviu) indică o scurgere de ape care s-a produs pe pământ având drept focar oraşul Hanoh şi nu se referă la o stagnare generală a apelor care a afectat întregul pământ.

2. Oraşul Hanoh acoperea o regiune foarte vastă, cu o suprafaţă locuită de aproximativ 8000 de leghe pătrate (n.n. o leghe are 7,532 kilometri), echivalentă cu o ţară sau un regat important din zilele noastre. De altfel, metropola guverna aproape întreaga Asie, răspândindu-şi astfel ororile pe o suprafaţă destul de întinsă.

3. Dacă vom lăsa să se scurgă pe această suprafaţă imensă o masă de apă cu o înălţime de 3000 de stânjeni, putem calcula cu uşurinţă până la ce limite s-a întins potopul, ţinând cont şi de faptul că Asia centrală era în acea vreme (şi a rămas până astăzi) regiunea cea mai înaltă de pe întregul pământ datorită munţilor din sud-est.

4. La drept vorbind, cineva ar putea obiecta, spunând: „Bun, dacă potopul din vremea lui Noe nu a fost decât o imensă inundaţie localizată, cum a fost posibil ca apele să atingă o înălţime atât de mare fără a se răspândi mai întâi în fluvii cu o lăţime de o sută de leghe?”

5. Putem răspunde simplu la această obiecţie: mai întâi de toate, ploaia a căzut asupra întregii Asii, asupra unei părţi din Europa şi asupra nordului Africii timp de 40 de zile, provocând grave inundaţii în văi. Cu excepţia regiunii Hanohului, în celelalte părţi ale lumii apele subterane nu au venit însă în ajutorul ploilor, astfel încât masa de apă nu a putut atinge aceeaşi înălţime ca şi în Asia, unde aportul adus de apele subterane a fost determinant.

6. În al doilea rând, dacă pornim de la premisa că în Asia ploilor violente li s-au adăugat şi apele subterane ieşite la suprafaţă sub forma a sute de mii de izvoare, din care cel mai mic avea un debit de zece milioane de picioare cubice de apă pe minut, putem înţelege cu uşurinţă cum s-a putut ridica nivelul potopului până la o asemenea înălţime, în pofida scurgerii considerabile a apelor într-o parte şi în alta.

7. Începând din acel focar, apele s-au răspândit cu o mare violenţă în toate regiunile pământului, dând naştere unor formaţiuni specifice perioadei diluviene care mai pot fi văzute şi astăzi, dar care nu trebuie confundate cu schimbările periodice ale mărilor, care se petrec pe pământ[1].

8. Principalele vestigii ale potopului sunt numeroasele albii de râuri care pot fi văzute la înălţimi considerabile, fosilele animalelor care trăiau înainte de epoca lui Noe, precum şi zăcămintele de cărbune brun, care sunt foarte frecvente, fără a uita nici nivelarea vizibilă a munţilor despuiaţi de orice forme de vegetaţie. Toate celelalte formaţiuni naturale sunt rezultatul deplasării mărilor sau al marilor erupţii vulcanice localizate.

9. După această descriere a aspectului natural al potopului, putem trece la relatarea duratei şi a sfârşitului acestuia.

 

Capitolul 193

Durata şi derularea potopului. Arca ajunge pe muntele Ararat. Deschiderea acoperişului arcei în prima zi a noului an. Noe părăseşte arca

(2 septembrie 1844)

1. Cât timp şi-au păstrat apele potopului acest nivel foarte înalt?

2. Nivelul lor a stagnat la înălţimea maximă timp de 150 de zile.

3. Cum a fost posibil acest lucru, ştiut fiind că nu a plouat decât timp de 40 de zile?

4. Marile trombe de apă au încetat să cadă asupra pământului după 40 de zile, dar apele subterane au continuat să iasă la suprafaţă timp de încă 110 zile, menţinând la această înălţime nivelul apelor.

5. Abia după 150 de zile şi-a întors din nou faţa asupra pământului Domnul. Orificiile rezervoarelor subterane au fost astupate, iar ecluzele cerului au fost închise. Până în cea de-a 150-a zi a continuat să plouă izolat, în anumite locuri.

6. Abia după ce s-a scurs acest interval de timp au început apele să scadă. În cea de-a 17-a zi a celei de-a şaptea luni (17 iulie), arca a atins solul şi s-a fixat pe marea culme a muntelui Ararat, condusă de spiritul lui Mahal, ghidat la rândul lui de voinţa Domnului.

7. Începând din acest moment, nivelul apelor a început să scadă în mod vizibil până în cea de-a zecea lună (octombrie), iar munţii au ieşit din nou la suprafaţă, inclusiv cei cu înălţimi mici. Apa nu mai acoperea acum decât văile şi colinele cele mai joase.

8. Patruzeci de zile mai târziu, pe data de 10 noiembrie, Noe a deschis pentru prima dată fereastra din acoperişul arcei şi a dat drumul să zboare unui corb. Acesta a găsit pământ ferm, aşa că a zburat dintr-un loc în altul şi nu s-a mai întors.

9. Văzând că pasărea nu s-a mai întors, Noe a dat drumul unui porumbel, pentru a-şi da seama dacă apele s-au retras de pe pământ.

10. Văzând însă că pământul era rece şi umed, căci şuvoaiele impetuoase încă mai spumegau în văi, şi negăsind un loc sigur pe care să se aşeze, pasărea s-a întors pe mâna pe care o scosese Noe pe fereastră. Atunci, Noe a introdus din nou pasărea în interiorul arcei.

11. Începând din acel moment, Noe a aşteptat încă şapte zile, iar în cea de-a opta a dat din nou drumul porumbelului. Acesta nu s-a mai întors decât seara şi a adus în cioc o rămurică proaspătă de măslin. Acesta a fost semnul care i-a dezvăluit lui Noe că apele se retrăseseră de pe pământ.

12. Căci Domnul îl avertizase în inima lui că acesta va fi semnul care îi va permite să ştie ce se întâmplă afară.

13. Şapte zile mai târziu, Noe a dat din nou drumul unui porumbel, dar acesta nu s-a mai întors, căci îşi găsise deja hrană pe solul uscat şi acoperit din nou cu vegetaţie.

14. Dar Noe a continuat să aştepte până în prima lună a noului an. La acea dată împlinise 600 de ani.

15. În acel moment, apele coborâseră la nivelul lor normal pe întregul pământ şi se scurseseră în majoritatea lor în marile oceane. Pământul era din nou uscat, graţie vânturile calde venite din sud.

16. Pe data de 1 ianuarie, Noe şi fiii săi s-au decis să acţioneze, aşa că au deschis acoperişul arcei şi au contemplat pentru prima dată noul pământ, de pe înălţimea muntelui Ararat. Ei nu au mai văzut nici o urmă de apă, ci numai pământ uscat.

17. Dar Noe a continuat să aştepte ca Domnul să se manifeste, lucru care nu s-a întâmplat decât pe data de 27 februarie.

18. Atunci, Domnul a apărut în faţa patriarhului şi l-a invitat să iasă din arcă, aşa cum se povesteşte în capitolul 8 din prima carte a lui Moise.

19. Noe a deschis imediat marea poartă şi toate animalele au ieşit afară, care zburând, care mergând, care târându-se pe noul pământ, iar Domnul a vegheat ca toate să îşi găsească fără întârziere hrana necesară.

20. Noe a petrecut aşadar un an şi 10 zile în arca sa, împreună cu familia sa.

 

Capitolul 194

Ofranda şi mulţumirile lui Noe. Binecuvântarea Domnului

(3 septembrie 1844)

1. După ce oamenii şi animalele au ieşit din arcă, Noe a ridicat împreună cu fiii săi un altar din pietre netede, pe care a depus lemnul luat din acoperişul arcei, a ucis câte un mascul din fiecare specie de animale pure şi a aprins focul pentru a aduce un mare sacrificiu destinat Domnului. Apoi, împreună cu toată familia sa, L-a slăvit pe Dumnezeu cu inima plină de recunoştinţă.

2. Domnul a simţit mirosul sublim al sacrificiului, căci acesta era dublat de iubirea sinceră din inima lui Noe şi a familiei sale. De aceea, El i-a spus în inima lui: „De acum înainte, nu voi mai blestema niciodată pământul din cauza oamenilor, căci gândurile şi intenţiile inimii umane sunt rele încă din copilăria acestora! De aceea, nu doresc să mai lovesc tot ce trăieşte pe pământ, aşa cum am procedat acum! Atât timp cât pământul va rămâne pământ, semănăturile şi ploile, frigul şi căldura, vara şi iarna, precum şi ziua şi noaptea vor continua să se succeadă ritmic!”

3. După care Domnul şi-a pus mâna dreaptă pe capul lui Noe şi l-a binecuvântat, pe el şi întreaga sa familie.

4. După ce l-a binecuvântat pe Noe, Domnul a adăugat: „Fiţi fecunzi, înmulţiţi-vă şi luaţi în posesiune pământul, deopotrivă cu rasa voastră şi cu spiritul vostru!

5. Fie ca toate animalele de pe pământ, păsările cerului şi cele care se târăsc la sol să se teamă de voi; şi fie ca toţi peştii din ape să fie plasaţi sub dominaţia voastră!

6. Fie ca tot ce se mişcă şi trăieşte pe pământ să vă servească drept hrană! Vi le dăruiesc pe toate, împreună cu plantele care cresc pe pământ. Totuşi, nu mâncaţi niciodată carnea murdărită de sânge, căci sângele este purtătorul mâniei Mele şi al răzbunării Mele, indiferent dacă este vorba de oameni sau de animale. De aceea, doresc să răzbun sângele tuturor oamenilor şi al tuturor animalelor! (Căci în acest sânge se găseşte moartea!)

7. Doresc de asemenea să răzbun moartea tuturor celor care au fost ucişi trupeşte din cauza oamenilor! Căci numai Eu singur sunt Domnul şi nimeni nu are dreptul să facă să curgă sângele fiinţei umane! Cine îl va face să curgă îşi va vedea curgând propriul sânge!

8. Eu l-am creat pe om după chipul şi asemănarea Mea. Dar păcatul a venit din sângele său; acesta este motivul pentru care moartea îşi are sălaşul în sânge. Mânia şi răzbunarea Mea au venit odată cu sângele; de aceea, sângele trebuie răzbunat continuu, prin moartea corpului!

9. Eu ţi-am încredinţat ţie animalele, pentru ca sufletul uman să fie perfect; dar oamenii trebuie să rămână ai Mei, dacă doresc ca spiritul lor să nu piară! De aceea, fiţi fecunzi şi înmulţiţi-vă pe acest pământ!

10. Am stabilit acum o alianţă cu voi şi cu toţi descendenţii voştri! Procedez la fel cu toate animalele, cu păsările şi cu toate creaturile care au ieşit din arca ta, care vor fi martorele acestei alianţe, pentru ca sufletul vostru să fie perfect! De aceea, nu voi mai provoca niciodată un asemenea potop pe pământ, căci acum acesta este purificat şi carnea păcătoasă a fost distrusă!

11. De aceea, înmulţiţi-vă din nou pe pământ. V-am dăruit totul, pentru ca sufletul vostru să rămână perfect, iar spiritul vostru să nu se mai lase niciodată corupt, sub influenţa voinţei Mele”.

 

Capitolul 195

Semnul vizibil al alianţei. Ţinutul Erevan. Noua, şi totuşi vechea poruncă a iubirii. Domnul sub forma lui Melchisedec. Canaanul şi Salemul

(4 septembrie 1844)

1. Domnul a continuat astfel: „Ascultaţi-Mă: am încheiat acum o alianţă cu voi, potrivit căreia pe pământ nu va mai exista vreodată un potop care să distrugă întreaga viaţă trupească.

2. Îţi voi da de asemenea un semn vizibil în amintirea perpetuă a alianţei pe care am stabilit-o între Mine şi voi, precum şi între Mine şi acelelalte animale de pe acest pământ, pentru eternitate! Iată în ce constă acest semn:

3. Am plasat arca Mea între nori; ea va fi semnul alianţei instaurate între Mine şi acest pământ; ori de câte ori voi conduce norii pe deasupra pământului, oamenii vor putea vedea acest arc (n.n. al curcubeului) pe cer!

4. În acest fel, Eu Mă voi gândi tot timpul la această alianţă între Mine şi voi, precum şi între Mine toate animalele care trăiesc în corpuri diferite, astfel încât niciodată un potop să nu mai distrugă vreodată întreaga viaţă trupească de pe pământ!

5. Arcul Meu va trebui să apară întotdeauna dintre nori, pentru ca să-l pot privi, amintindu-Mi astfel de alianţa pe care am încheiat-o cu întreaga viaţă terestră!”

7. După acest discurs, Domnul l-a condus pe Noe într-un ţinut foarte fertil, mai exact în regiunea numită astăzi Erevan.

8. Ajuns aici, Noe a rămas surprins să descopere un veritabil Eden plin cu toate fructele pământului, perfect coapte, deşi era abia a treia lună a anului (martie).

9. Domnul a binecuvântat de trei ori acest ţinut minunat şi i l-a dăruit lui Noe şi copiilor lui.

10. Atunci, Noe L-a slăvit pe Domnul din toată inima şi i-a spus: „O, Doamne, ce serviciu Ţi-aş putea oferi eu, pentru ca acesta să rămână de-a pururi întipărit în memoria descendenţilor mei?”

11. Domnul i-a răspuns: „Îţi mai aminteşti ce i-am spus lui Enoh! Doresc să păstrezi de-a pururi această poruncă şi să nu te îndepărtezi niciodată de ea! Căci Eu nu le cer altceva oamenilor decât să Mă iubească mai presus de orice, în calitatea Mea de Dumnezeu, Domn şi Părinte al lor! Asta i-am cerut lui Enoh şi acelaşi lucru îl cer acum de la tine şi de la toţi descendenţii tăi!

12. Doresc să-ţi mai dezvălui ceva. La ora actuală îmi face plăcere să Mă aflu pe acest pământ, în calitatea Mea de Prinţ al prinţilor, de Domn al domnilor şi de Rege al regilor! De aceea, îmi voi construi un sălaş nu departe de aici. Îmi voi construi un oraş şi voi locui în el până la Marele Moment când voi păşi Eu Însumi în trup de carne printre copiii Mei autentici!

13. Acest pământ va fi de acum înainte locul pe care se vor odihni şi pe care vor păşi picioarele Mele!

14. Mai demult, pe când Mă îndepărtam de părinţii tăi, Mă transformam într-un nor invizibil, dar acum Mă vei vedea plecând pe picioarele Mele, care vor atinge solul, ca şi cum aş fi o fiinţă umană. Mă voi îndrepta astfel către apus şi Mă voi stabili într-o ţară numită Canaan (pământ binecuvântat).

15. Tu vei putea ajunge acolo în 17 zile de mers. Acolo, îmi voi construi un oraş pe care tu şi descendenţii tăi îl veţi numi „Salem”! Iar numele Meu, în calitate de Prinţ al prinţilor, de Domn al domnilor şi de Rege al regilor, va fi „Melchisedec”, un Bătrân (preot) care există încă de la începuturile eternităţii!

16. Tu eşti perfect liber, dar descendenţii tăi vor trebui să îmi dea o zeciuială din tot ce vor câştiga! Toţi cei care vor refuza să facă acest lucru vor fi pedepsiţi de Prezenţa Mea! Amin”.

17. După care Domnul s-a îndepărtat de micul grup într-o manieră vizibilă, îndreptându-se către apus. Iar Noe a rămas alături de El prin rugăciunile sale până la sfârşitul zilelor sale.

 

Capitolul 196

Coliba lui Noe. Instrucţiuni pentru cultivarea câmpurilor şi a viilor. Beţia lui Noe, datorată necunoaşterii noii plante. Blestemarea lui Canaan şi expulzarea lui Cham şi a familiei sale

(5 septembrie 1844)

1. După o vreme, Noe a început să caute lemn potrivit pentru a-şi construi o colibă. Nu a găsit însă decât foarte puţin, căci potopul a acoperit cu nisip toate pădurile pe o înălţime de mai mulţi stânjeni sau le-a dezrădăcinat copacii, pe care i-a târât în văi, unde i-a acoperit cu mâl şi cu noroi.

2. De aceea, Noe L-a rugat pe Domnul să-i indice un lemn din care să îşi poată construi o colibă.

3. În acel moment a sosit un mesager din regiunea în care s-a stabilit Domnul. El l-a condus pe Noe într-un loc în care se găsea o pădure frumoasă şi i-a spus: „Iată, Noe, Domnul a păstrat această pădure pentru tine, deşi şi ea s-a aflat sub ape! De aceea, cel mai bine ar fi să te instalezi lângă ea şi să îţi construieşti aici sălaşul. Va trebui de asemenea să pregăteşti câmpurile şi să însămânţezi pe ele tot felul de cereale, pe care le-ai adus pe arca ta.

4. Priveşte acum această plantă care se târăşte la sol la picioarele tale! Numele ei este viţa de vie. Plantează lăstarii ei într-o manieră ordonată, fertilizează pământul cu îngrăşăminte şi vei recolta la final nişte fructe numite struguri, care sunt foarte dulci şi au un suc delicios!

5. Presează aceşti struguri şi introdu sucul astfel recoltat într-un recipient care trebuie să poată fi închis ermetic. Lasă apoi să fermenteze acest suc. Când va fi pur, bea lichidul rezultat, dar cu moderaţie. În acest fel, te vei simţi întărit, vesel şi mulţumit! Aceasta este voinţa Domnului; acţionează în consecinţă şi îţi vei păstra buna dispoziţie de-a lungul întregii vieţi care ţi-a mai rămas!”

6. După aceste cuvinte, mesagerul l-a părăsit pe Noe, iar acesta a trecut la treabă, împreună cu fiii săi Sem, Cham şi Iafet. La şapte ani după potop, Noe se afla deja în posesia unei locuinţe solide, a numeroase câmpuri şi preerii fertile, precum şi a unei vii superbe, care nu a început să producă însă struguri decât după zece ani, potrivit voinţei Domnului.

7. Când au dat primii struguri, Noe i-a cules, i-a presat şi a introdus sucul rezultat într-un recipient solid din lemn de cedru, după care l-a lăsat la fermentat. Când vinul a devenit pur, el l-a gustat. Vinul i s-a părut atât de delicios încât a băut puţin cam mult din el.

8. Necunoscând efectele acestui suc, el s-a îmbătat complet, după care a căzut într-un somn profund. Dat fiind că vinul îl încălzise, el s-a dezvelit şi s-a culcat complet gol pe iarba pământului, la umbra unui smochin la umbra căruia era construită coliba sa lipsită de acoperiş.

9. Când Cham, tatăl lui Canaan, care s-a născut la doi ani după potop, a intrat în coliba deschisă, condus de fiul său, şi a văzut nuditatea lui Noe, el s-a dus să îşi caute fraţii şi le-a împărtăşit ce a văzut.

10. Atunci, Sem şi Iafet au luat o mantie, şi-au pus-o pe umeri, după care au intrat cu spatele în coliba tatălui lor şi au acoperit nuditatea acestuia fără să o privească. Altfel spus, ei şi-au ferit privirile, astfel încât să nu privească direct nuditatea lui Noe.

11. Când Noe s-a trezit din beţia lui şi a aflat ce i-a făcut fiul său cel tânăr, Cham, el i-a spus: „Fie ca fiul tău Canaan să fie blestemat pentru asta! Fie ca el să rămână de-a pururi servitorul tuturor servitorilor şi să fie ultimul dintre fraţii săi, căci el a fost primul care ţi-a arătat nuditatea mea!”

12. După care s-a întors către ceilalţi doi fii ai săi şi le-a spus: „Fie ca Dumnezeu să fie slăvit şi să înmulţească sămânţa lui Sem (linia lui genealogică)! Dar Canaan să rămână servitorul lui! Fie ca Dumnezeu să înmulţească de asemenea linia genealogică a lui Iafet, lăsând-o să locuiască în colibele lui Sem! Dar Canaan să fie şi servitorul acestuia!”

13. După care i-a binecuvântat pe Sem şi pe Iafet. Cât despre Cham, pe acesta l-a alungat din coliba lui, împreună cu soţia acestuia şi cu copiii săi.

 

Capitolul 197

Cuvintele lui Noe referitoare la falsa căinţă a lui Cham. Discuţia dintre cei trei fii ai lui Noe. Nobila răzbunare a lui Cham. Mesagerul Domnului venit din Salem

(6 septembrie 1844)

1. Cham şi-a dat seama că a greşit şi că a acţionat lipsit de iubire faţă de tatăl său. De aceea, el s-a căit cu putere.

2. Cei doi fraţi binecuvântaţi ai săi i-au povestit lui Noe că acesta îşi regreta păcatul comis faţă de tatăl său.

3. Dar Noe le-a răspuns: „Ascultaţi-mă, dragii mei copii! Văd şi eu că fiul meu Cham plânge. Totuşi, el nu plânge pentru că mi-a rănit inima de părinte, ci din cauza servituţii în care a ajuns! Într-adevăr, se căieşte pentru sacrilegiul comis, dar numai din cauză că datorită acestuia şi-a pierdut rangul! Deci nu se căieşte pentru că i-a făcut rău inimii mele de părinte! De aceea, el va rămâne la statutul de servitor, căci nu înţelege că inima vie a tatălui său trebuie să aibă întâietate! Duceţi-vă şi comunicaţi-i ce v-am spus!”

4. Atunci, Sem şi Iafet i-au povestit lui Cham ce le-a spus Noe.

5. Cham le-a răspuns: „Adevăr vă spun, fraţilor, dacă Noe ar avea o inimă cu adevărat vie, el nu m-ar fi condamnat niciodată la o servitute eternă! El a acţionat în acest fel numai pentru că în pieptul lui nu bate o astfel de inimă!”

6. Sem a obiectat: „Cham, eşti nedrept faţă de tatăl nostru! Numai egoismul tău te face să vorbeşti astfel! Inima nu se lasă găsită decât de către o altă inimă, desigur, numai dacă o ai!

7. Dacă ai fi avut o inimă în raport cu tatăl tău, ai fi găsit drumul care duce către inima lui. Având însă în vedere că nu ai o astfel de inimă, nu ai acces nici la inima lui! Abia acum înţeleg de ce tata nu găseşte nimic în fiinţa ta care să corespundă inimii sale!”

8. Acest discurs cu un scop educativ a avut drept unic efect contrarierea lui Cham, care şi-a adunat soţia şi copiii, precum şi cele câteva vaci, boi şi oi pe care le avea, şi a plecat în actuala regiune a Tirului şi a Sidonului. El a dat acestei regiuni numele copiilor săi şi a spus:

9. „Ei bine, în numele Domnului care m-a binecuvântat inclusiv pe mine, vom mai vedea noi în ce condiţii voi deveni eu servitorul celor doi fraţi ai mei!

10. Într-adevăr, blestemul tatălui meu Noe m-a rănit, deşi trebuie să recunosc că l-am meritat! De aceea, mă voi răzbuna pe tata şi pe fraţii mei, dar nu făcându-le vreun rău, o, departe de mine această idee! Dimpotrivă, mă voi răzbuna pe ei prin binecuvântarea mea!

11. Doresc să îi binecuvântez pe cei care m-au blestemat, iar această binecuvântare a mea va deveni ca nişte cărbuni aprinşi sub capetele lor, inflamându-le inimile! În acest fel, ţara fiului meu nu va fi niciodată o ţară a blestemului şi a servituţii, ci una a măreţiei şi binecuvântării!

12. În acest fel, descendenţii mei nu vor fi nevoiţi să îşi caute niciodată de lucru în colibele descendenţilor fraţilor mei. Dimpotrivă, cei din urmă vor veni să îşi caute adăpost în acest ţinut binecuvântat şi în oraşele mele! Amin”.

13. Atunci, un mesager din Salem a venit şi i-a spus lui Cham: „Acest ţinut îi aparţine Salemului. Oricine doreşte să locuiască în el trebuie să îi dea o zeciuială din tot ce câştigă Regelui regilor!”

14. Cham i-a răspuns: „Doamne, iată tot ce am eu! Ia tot ce am, căci totul îţi aparţine Ţie, pentru eternitate!”

15. Mesagerul i-a răspuns: „Dacă aceasta este voinţa ta, fie ca acest ţinut să fie binecuvântat pentru copiii Domnului, iar tu să fii slujitorul lor fidel!”

16. Aceste cuvinte au fost pe placul lui Cham, care a dat pe loc 10% din tot ce poseda. Dar el nu a înţeles de ce mesagerul a indicat către descendenţii lui Iafet atunci când a vorbit despre copiii Domnului.

17. Aşa se face că chamiţii şi cananiţii au trăit în pace în această ţară până în epoca lui Avraam, căci Cham i-a binecuvântat pe cei care l-au blestemat.

 

Capitolul 198

Încheiere

Scurtă istorie a familiei lui Noe până în epoca lui Avraam. Sfaturi legate de scopul principal al acestei lucrări

(7 septembrie 1844)

1. Copiii lui Cham s-au înmulţit considerabil până la moartea lui Noe. După potop, Noe a mai trăit încă 350 de ani, atingând astfel vârsta de 950 de ani.

2. Cham a avut un fiu pe nume Cuş, care l-a conceput pe puternicul Nimrod, cel care a fondat oraşul Babilon. Nimrod era un uriaş cu o înălţime de 12 picioare. Era cel mai mare dintre copiii lui Cuş, care erau cu toţii foarte înalţi.

3. Deşi era foarte puternic în faţa oamenilor, Nimrod era foarte pios, fiind numit de semenii săi viteazul vânător în faţa lui Dumnezeu. Atunci, Cham, care a trăit destul de mult, în condiţii excelente, s-a gândit în sinea lui: „Cine alţii decât descendenţii lui Cuş ar putea fi copiii lui Dumnezeu? Şi ai lui Canaan”.

4. Atunci, a sosit un mesager venit din Salem care i-a spus lui Cham: „De ce te mândreşti atât de tare cu fiul tău Nimrod? Ascultă: Domnul nu doreşte să îşi conceapă copiii cu ajutorul tău, ci numai cu cel al lui Sem şi al lui Iafet, căci copiii lui Dumnezeu trebuie să provină din linia genealogică a lui Sem şi din fiicele lui Iafet! Acesta este motivul pentru care copiii lui Dumnezeu vor fi din Sem şi vor veni din Iafet!”

5. Auzind aceste cuvinte, Cham s-a întristat, căci asista practic la efectul blestemului lui Noe.

6. Dar mesagerul i-a spus: „Domnul din Salem nu se comportă la fel ca oamenii, care îşi blestemă din nimic semenii! De aceea, nu din cauza acelui blestem nu pot proveni din tine copiii lui Dumnezeu, ci exclusiv din cauza ordinii divine.

7. Chiar dacă nu ai fi fost blestemat de Noe, nu prin intermediul tău ar fi venit pe această lume copiii lui Dumnezeu. Motivul este unul singur: tu nu eşti primul născut al lui Noe! Sem este primul lui născut, iar Iafet este ultimul lui născut înainte de potop. De aceea, dreptul de a domni îi revine lui Sem, iar dreptul de a-şi dărui fiicele îi revine ultimului născut, adică lui Iafet.

8. În ceea ce te priveşte pe tine, potrivit ordinii lui Dumnezeu, tu eşti şi rămâi un servitor, dar tocmai de aceea eşti mai aproape de Domnul decât fraţii tăi! Tot acesta este şi motivul care face ca Domnul să distingă linia ta genealogică prin forţă, număr, înţelepciune şi calităţile specific masculine. Pe de altă parte, El te lasă să locuieşti în calitatea ta de prim venit pe pământul care va fi locuit mai târziu de copiii Lui!

9. De altfel, nu trebuie să crezi că toţi descendenţii lui Sem şi ai lui Iafet vor fi numiţi „copiii lui Dumnezeu”! Iată, am aici registrul cu linia genealogică a lui Sem. Îţi voi revela conţinutul său şi vei înţelege cum şi prin cine vor veni pe lume minunaţii copii ai lui Dumnezeu! Ascultă-mă, aşadar!

10. La doi ani după potop, Sem l-a conceput pe Arpacşad, exact în acelaşi timp când tu l-ai conceput pe Canaan. Cu un an înainte, tu ţi-ai conceput deja cei doi gemeni, pe Cuş şi pe Mitsraim, iar un an mai târziu i-ai conceput pe Puth şi pe Canaan. Atunci, ai dorit să pari interesant în faţa fraţilor tăi, din cauza acestor naşteri.

11. Acest lucru nu a fost tocmai pe placul Domnului! De aceea, El s-a întors către Sem şi către Iafet, pentru că ei erau ultimii. El i l-a dăruit lui Sem pe fiul său Arpacşad abia când cel de-al patrulea fiu al tău a venit pe lume şi l-a binecuvântat pe acel copil încă din pântecul mamei sale.

12. Apoi i l-a dăruit pe Şelah lui Arpacşad, pe Heber lui Şelah, pe Pelec lui Heber, pe Regu lui Pelec, iar această ultimă naştere a avut loc chiar astăzi. Lui Regu, Domnul i-l va dărui pe Serug, care va avea un fiu pe nume Nabor, care îl va concepe pe Tarah, din care se vor naşte Avraam şi cei doi fraţi ai săi, Nahor şi Haran.

13. Abia din acel moment, Avraam va deveni adevăratul părinte al copiilor lui Dumnezeu!

14. La fel ca şi Noe, îl vei cunoaşte în persoană pe Avraam! Şi toate rasele care vor trăi în acea epocă pe pământ îl vor binecuvânta, şi la fel vei face şi tu!

15. Până în prezent s-au scurs 131 de ani de la marele potop, iar Avraam se va naşte în cursul celui de-al 229-lea an de după potop[2]. Tu şi cu Noe, care va mai trăi încă 219 ani (adică un total de 350 de ani după potop) îl veţi cunoaşte foarte bine pe Avraam, părintele copiilor lui Dumnezeu, dat fiind că şi tu vei mai trăi încă 300 de ani de acum înainte.

16. Iată, aşa a decis Domnul şi totul este foarte bine aşa! Acceptă realitatea aşa cum este şi te vei bucura întotdeauna de partea ta alături de Dumnezeu! Amin”.

17. După care mesagerul s-a despărţit de Cham, care a continuat să trăiască în Sidon. Cham a fost satisfăcut de aceste informaţii şi a renunţat complet la egoismul său legate de puterea posterităţii sale.

18. Aceasta a fost voinţa Mea până în perioada lui Avraam, pe care aţi putut-o cunoaşte de-a lungul acestei lucrări.

19. La drept vorbind, ar fi încă foarte multe lucruri de povestit, care să acopere perioada dintre Noe şi Avraam, dar dat fiind că Moise vorbeşte destul de detaliat despre această epocă, iar cel priceput în ştiinţa analogiilor poate afla din Biblie numeroase lucruri legate de ea, voi considera această lucrare şi aşa foarte extinsă drept încheiată.

20. Fericit va fi cel care va face din legea iubirii, descrisă pe larg în această carte, legea de bază a vieţii sale, căci el va găsi în această lucrare cheia Vieţii eterne şi autentice!

21. În schimb, cel care o va citi ca pe o simplă carte de basme nu va aduna decât o recoltă foarte slabă pentru spiritul său!

22. Cât despre cei care îşi vor bate joc de această lucrare, privind-o cu dispreţ, aceia nu vor putea scăpa morţii temporale şi eterne, care va fi absolut sigură în cazul lor! Căci Eu îi voi lua din această lume când se vor aştepta mai puţin!

23. În ceea ce priveşte publicarea acestei lucrări, voi avea grijă personal să le transmit instrucţiunile Mele celor care se vor interesa de la bun început de ea pentru întărirea spiritului lor.

24. Cât despre voi, dragii Mei copii şi prieteni, vă acord tuturor binecuvântarea Mea plenară, iubirea Mea paternă şi graţia Mea. Urmaţi cu credinţă şi fără teamă aceste drumuri ale vieţii şi Eu, Domnul şi Părintele vostru, vă voi conduce de mână către casa Mea! Şi nimeni nu se va putea atinge de un fir de păr de pe capul vostru!

 

Anexă

Forma pământului înainte de potop (text primit de Jakob Lorber la data de 30 martie 1864)

Pentru a putea înţelege mai uşor forma şi consistenţa pământului, va trebui să vă imaginaţi mai întâi de toate principalele lanţuri muntoase care existau înainte de potop în Asia, în Europa şi în Africa. Căci în zilele noastre multe din aceste lanţuri muntoase au dispărut complet. Ele au fost erodate parţial de retragerea apelor, în timp ce munţii mai mici, care făceau legătura între cei mari, au fost măcinaţi şi depozitaţi în văile cele mai adânci, sub albiile râurilor. Fluviile care există la ora actuală sunt nevoite astfel să străbată din când în când defileuri înguste, prin care îşi croiesc cu greu drum şi care altădată nu existau.

În ceea ce priveşte munţii înalţi, forma lor s-a modificat atât de mult (cu puţine excepţii) din cauza intemperiilor, încât un om care ar fi trăit acum o mie de ani nu i-ar mai recunoaşte dacă s-ar trezi în faţa lor, păstrându-şi integral amintirile. Este suficient să observăm pietrele dintr-o veche albie a unui fluviu oarecare care a dat între timp naştere unei văi adânci, cu o lăţime de două ore de mers, şi să examinăm masa constituită de aceste deşeuri care s-au desprins din cauza apelor din munţii înalţi şi s-au depus pe fundul văii până la o înălţime de 400 de stânjeni – şi asta de la izvorul fluviului şi până la vărsarea lui în mare –, pentru a înţelege cu uşurinţă că aceşti munţi aveau o cu totul altă formă acum două sau trei mii de ani.

Este important să facem aceste observaţii preliminare pentru a putea înţelege mai uşor care era situaţia munţilor înainte de potop.

Vom începe mai întâi cu nordul Europei, avansând în continuare către o parte din Asia, pentru a trece apoi prin sudul Europei şi a ajunge în final în Africa.

Lanţul muntos care trece prin mijlocul Suediei şi al Norvegiei continua către nordul extrem până la munţii Ural, cu care era practic unit. Lăţimea acestui lanţ muntos era de o sută şi pe alocuri chiar de două sute de leghe germane (n.n. o leghe germană are 7,532 kilometri). Acest lanţ era de asemenea unit cu munţii din actuala Danemarcă, de unde se prelungeau, unindu-se cu lanţul muntos care separă şi astăzi regiunile plate ale Europei de vest, de la regiunea muntoasă a Germaniei şi până în Elveţia. Altfel spus, munţii elveţieni erau conectaţi cu Uralul, şi în continuare cu Tibetul din Asia centrală, alcătuind împreună o coroană neîntreruptă de munţi, ale căror părţi mai joase aveau o înălţime de 5-6000 de picioare deasupra nivelului mării. Totuşi, munţii nu aveau pretutindeni aceeaşi consistenţă, motiv pentru care au putut fi rupţi de potop şi dispersaţi de marile ape în toate direcţiile, la fel cum s-a întâmplat cu mările interioare despre care vom vorbi mai târziu şi care în acea vreme nu comunicau încă cu oceanele.

În acea epocă existau două mări interioare principale. Cea din nord ocupa marele bazin care pornea din actuala Mare Neagră şi străbătea întreaga Rusie europeană şi ţările baltice, iar în partea opusă câmpiile actualei Turcii europene, până la aşa-numita „Poartă de fier”. În timpul marilor furtuni, această mare ridica valuri la fel de înalte ca şi munţii, care au croit trecătorile strâmte care conduc către Belgrad şi Semlin. Aceasta a fost marea interioară din nord.

A doua mare interioară, care nu avea nici o legătură cu prima şi care mai există şi astăzi sub numele de „Mediterana”, nu avea nici ea comunicare cu vreun ocean. Totuşi, suprafaţa ei nu era mai mică decât cea a Mării Negre (sau a mării din nord, căci la acea vreme nu purta acest nume). În regiunea actualului oraş Fiume din Croaţia se află o vale lungă şi lată, ale cărei ramificaţii se întind către albia Savei şi până la Kraina, şi mai departe până în regiunile unde încep munţii înalţi. (Nota editorului francez: probabil aici lipseşte o frază! Probabil că autorul dorea să spună că această vale lungă şi lată era acoperită în acele timpuri de această a doua mare interioară!) În partea opusă, marea acoperea întregul regat veneţian actual, precum şi Lombardia şi câteva regiuni din estul Franţei, întinzându-se până în Africa, de-a lungul văii Nilului, către cascade, şi acoperea întregul deşert nisipos actual.

Din Asia pleca un lanţ înalt de munţi din care mai pot fi recunoscute încă vestigii importante inclusiv în zilele noastre. Acest lanţ muntos se prelungea din partea de nord-est a Africii până în regiunea cascadelor înalte, care sunt şi astăzi legate de munţii înalţi de pe acest continent. Regiunea actualei strâmtori Gibraltar era legată de Spania printr-un lanţ de munţi destul de înalţi, care au permis naşterea acestei a doua mări interioare, ce rivaliza ca mărime cu cea din nord, cu singura diferenţă că era situată la un nivel mai jos cu mulţi stânjeni.

Mai exista însă şi o a treia mare interioară. Pentru a descoperi unde se afla aceasta, este suficient să aruncaţi o privire asupra câmpiilor şi văilor stropite astăzi de Dunăre, de Drava, de Mur şi de afluenţii acestora. La drept vorbind, această mare interioară mai mică nu era cunoscută de oameni, căci la acea vreme Europa nu era deloc locuită, cu excepţia animalelor, care erau foarte numeroase şi aveau dimensiuni gigantice. Fosilele lor mai pot fi găsite încă în anumite caverne sau în munţii de nisip.

Totuşi, nu trebuie să vă gândiţi că această mică mare interioară era complet izolată, căci în afară de ea mai existau şi un număr de lacuri foarte mari, mai ales în Europa, care erau legate de această mare prin mai multe fluvii. Kraina, sau mai bine zis câmpia prin care curge acest râu până în văile Oberkrainei, era un lac închis, ale cărui mlaştini, numite în zilele noastre Laibacher Sumpf, reprezintă un vestigiu. Acest lac era conectat prin râurile sale cu cea de-a doua mare interioară, care acoperea vastele câmpii ale Croaţiei, până în regiunea numită astăzi Rann.

Un fluviu important care era conectat la cea de-a treia mare interioară curgea prin actuala vale a Dravei până în regiunea cascadelor (Herrschatt Fall). În locul în care Drava îşi croieşte un defileu prin lungul lanţ de munţi până în regiunea actualei Eis, începea un al doilea lac de o mărime considerabilă, al cărui vestigiu modern este Worther-See. O parte din acest lac se întindea către actuala vale a Dravei, mult dincolo de Villach, şi era conectat cu multe alte lacuri mai mici. De asemenea, actuala vale Ennstal era un lac izolat care îşi croia drum prin regiunea cunoscută în zilele noastre sub numele de G’seus, şi mai departe, până când făcea legătura cu un alt mare lac, care acoperea toate regiunile Bavariei actuale, de-a lungul văii Dunării, precum şi o bună parte din marea vale a Inn-ului, în Tirol. La fel ca şi Dunărea de astăzi, fluviul Mur comunica cu a treia mare interioară, croindu-şi drum prin câmpie. Actuala regiune Wildon, până la Gosting, era acoperită de un lac ceva mai mic, iar dincolo de Gosting începea un alt lac, care se întindea de-a lungul câmpiei Mur-ului şi al văilor laterale ale acestuia, în spatele cărora se găsea o salbă de mici lacuri conectate cu marele lac prin râuri. Actuala Elveţie era şi ea presărată cu lacuri de o importanţă mai mică, din care mai există vestigii şi la ora actuală.

Aceste descrieri vă pot oferi o reprezentare suficient de clară a stării munţilor şi apelor din această micuţă parte a pământului în epoca de dinainte de potop. – În continuare, vom arunca o privire asupra centrului Asiei şi asupra înalţilor munţi care îl separă pe acesta de Asia de sud şi care reprezintă adevăratul leagăn în care s-a născut rasa umană adamică!

Aşa cum spuneam mai devreme, un lanţ de munţi se întindea de la Ural şi până în Tibet, care era presărat în acele vremuri cu numeroase văi fertile prin care curgeau fluvii izvorâte din munţi, cele mai multe îndreptându-se către nord.

Mai târziu, aceşti munţi au devenit locuiţi, îndeosebi de către descendenţii lui Seth, în perioada în care hanoheenii s-au răspândit ocupând câmpiile şi îndepărtându-se de  aceşti munţi. Văzând că locuitorii din munţi erau mai bine plasaţi decât ei pe marile şi fertilele lor platouri, ei au început să îi persecute din ce în ce mai mult. În pofida tuturor avertismentelor, ei au refuzat să îşi schimbe atitudinea. Dimpotrivă, s-au folosit de explozivii lor, care au stat la baza descoperirii prafului de puşcă de către chinezi, pentru a săpa găuri adânci în aceşti munţi, pe care le-au minat. Ei au făcut să sară în aer munţii, distrugându-i pur şi simplu. În orbirea lor totală, ei au provocat nu doar ieşirea la suprafaţă a marilor ape care se aflau în bazinele subterane de sub aceşti munţi, dar şi a celor aflate mult mai departe, în Tibet şi în masivul Taurus, iar mai la nord în vastele lanţuri ale munţilor Ural. Aceasta a fost cauza marelui potop care a făcut ravagii îndeosebi în regiunea actualei Mări Caspice, care corespunde străvechiului amplasament al Hanohului. Ieşirea la suprafaţă a apelor a fost atât de violentă încât puhoaiele au atins o înălţime de 7-8000 de picioare deasupra nivelului mării, nivel care s-a ridicat şi mai mult din cauza ploilor de lungă durată care au căzut asupra întregii Asii centrale.

Aceste ape extraordinar de înalte care au acoperit întreaga Asie centrală şi-au croit o cale de scurgere prin valea actualului fluviu Volga şi au ridicat nivelul acestei mări interioare cu mai mulţi stânjeni. Puhoaiele nu au întâlnit în cale decât o rezistenţă foarte mică în regiunea Constantinopolelui (Istambulului modern), care nu era decât o fâşie de pământ nu foarte solidă, dat fiind că în momentul catastrofei s-au produs incredibile erupţii vulcanice care au devastat literalmente împrejurimile.

Faptul că Noe a găsit cu arca sa solul ferm de pe înaltul platou al muntelui Ararat dovedeşte cât de înalt a fost nivelul apelor din Asia centrală. La drept vorbind, cea mai mare parte a acestor ape s-au scurs către nord şi către est, deşi o anumită parte, deloc de neglijat, s-a scurs şi către vest şi către sud. În acest fel, cea de-a doua mare interioară a fost atât de copleşită de greutatea apelor primite încât sub efectul lor, dar şi al erupţiilor vulcanice (în cea mai mare parte), şi-a ieşit violent din matcă, croindu-şi un pasaj de legătură cu Oceanul Atlantic. Ea a continuat să se scurgă timp de câteva sute de ani cu o asemenea forţă încât toate câmpiile fertilizate de ea s-au uscat în mare parte, ceea ce a permis popularea gradată a ţinuturilor de coastă ale Asiei.

Majoritatea oamenilor care trăiau în munţii înalţi ai Asiei au rămas în viaţă, la fel ca şi cei din Ural, care la acea vreme reprezenta un ţinut fertil ce se întindea până la Marea Nordică. Ei au migrat şi au populat partea nordică a Europei, îndeosebi regiunile muntoase. Din aceste popoare au descins tauriştii, care s-au stabilit în munţii Siriei şi în numeroase alte ţinuturi, trăind multă vreme în pace, până când au fost descoperiţi de romani şi de greci (popoare foarte predispuse către expansiune, datorită cupidităţii lor).

Istmul care unea Europa cu Asia în perioada diluviului hanoheean a luat numele unui patriarh care trăia în acea epocă, un locuitor al munţilor şi un fel de profet cunoscut în Asia occidentală. El se numea Deucalion, nume care înseamnă „Trimisul lui Dumnezeu”, sau „Eu vin de la Dumnezeu”. De aceea, popoarele care trăiau în regiunile din sudul Asiei au dat acestui istm numele de Deucalion. El au dat chiar şi potopului acelaşi nume, până când, secole mai târziu, descendenţii lui Noe le-au explicat originea şi derularea catastrofei şi a tuturor circumstanţelor care au însoţit-o. Timp de foarte mulţi ani, marile lacuri nu au fost altceva decât nişte vestigii, iar Asia centrală a devenit un ţinut deşertic şi de nelocuit, rămânând astfel până astăzi, din păcate. Pământul nu este fertil şi locuibil decât în China şi în partea de nord a înalţilor munţi tibetani.

Din aceste regiuni au provenit mongolii, hunii, tătarii şi turcii, populaţii forţate să migreze din cauza înmulţirii lor excesive. În final, ele s-au stabilit în est sau în vest, provocându-le mari probleme populaţiilor indigene.

La est sihiniţii, iar în Japonia meduhediţii au fost nevoiţi să suporte jugul mongolilor. La vest, hunii, aliaţi cu tătarii, iar mai târziu turcii, şi-au făcut simţită influenţa, fiind cauza marilor invazii care vă sunt bine cunoscute din istorie.

În epoca actuală se fac numeroase încercări de a fertiliza ţările deşertice din Asia centrală, pentru a le transforma în oaze. Din păcate, înţelegerea necesară acestui gen de operaţiuni este încă mult prea învăluită de întunericul superstiţiilor păgâne. Aşa se explică de ce aceste mari regiuni vor mai avea încă mult de aşteptat până când îşi vor putea regăsi fertilitatea pe care au avut-o în perioada de dinainte de Noe.

Cea mai bună dovadă că aceste ţinuturi erau cândva fertile, inclusiv o mare parte din Siberia, o reprezintă mamuţii, care mai pot fi găsiţi încă în zilele noastre odihnindu-se sub gheţurile eterne şi care, la fel ca atâtea alte animale ierbivore, nu şi-au mai putut găsi hrana după marele cataclism şi au dispărut complet ca specie. În afară de mamuţi, în această regiune mai trăiau cerbi, oi, licorni – toate de dimensiuni gigantice –, precum şi alte animale, ale căror fosile pot fi găsite în munţii Ural, dar mai ales în cavernele din Tibet, precum şi sub gheţurile Siberiei.

Unii s-ar putea întreba de ce nu se găsesc şi resturi ale corpurilor umane, îndeosebi în Siberia. Răspunsul este că trupul uman este mult mai eteric în structura sa, putrezind astfel mult mai uşor. Acest lucru este cu atât mai valabil în ceea ce îi priveşte pe descendenţii lui Adam!

Cât despre populaţiile pre-adamite, numite şi cefonasimi (observatorii firmamentului), fosilele lor mai pot fi descoperite ici şi colo. Există chiar şi descendenţi în viaţă ai acestor oameni-animale, care ocupă un loc intermediar între descendenţii lui Cain şi maimuţele contemporane precum cimpanzeii şi urangutanii.

Între toate speciile de animale, ei au fost cei care posedau cea mai înaltă inteligenţă instinctivă. Ştiau să îşi construiască locuinţe relativ uniforme, precum şi poduri din pietre peste râurile năvalnice. Când apa trecea peste podurile lor, lucru care se întâmpla frecvent, ei îşi construiau altele, în aval, ajungând astfel până la zece astfel de construcţii care se succedau într-un aliniament de terase stângaci construite. De altfel, aceste poduri nu le foloseau la nimic, căci apa care se acumula în spatele lor se scufunda pe toate.

Aceste fiinţe umane erau înzestrate cu o coadă scurtă, acoperită cu păr. Ele au construit ziduri ale căror vestigii mai pot fi văzute şi astăzi şi cărora li se atribuie o mare vechime. Pe bună dreptate de altfel, căci aceste ziduri (în special cele din regiunile muntoase) au o vechime care o depăşeşte cu mult pe cea a lui Adam. Ele nu reprezintă însă opera unei inteligenţe umane libere, putând fi comparate cu construcţiile de o mare utilitate ale castorilor, care le permit acestor animale să îşi găsească din abundenţă hrana.

De altfel, mai există şi alte animale pe pământ care îşi construiesc locuinţe, într-o manieră care le provoacă uimire oamenilor. Aceştia îşi dau însă cu uşurinţă seama că ele nu reprezintă opera unor fiinţe inteligente libere, pentru că sunt toate de acelaşi fel şi au aceeaşi formă. Materia din care sunt construite poate fi analizată de orice chimist experimentat, dar nu poate fi reprodusă prin combinarea substanţelor oferite de natură, la fel cum nu poate fi creată materia din care îşi ţese pânza păianjenul, din care îşi construieşte albina alveola, iar melcul cochilia. Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi cu fiinţele pre-adamice (vezi în această direcţie şi „Marea Evanghelie a lui Ioan” vol. 8, cap. 72), care mai pot fi întâlnite încă în pădurile din Africa şi în cele din America de Sud.

Cred că am reuşit să vă prezint pe scurt, cât de clar am putut, forma pământului din perioada lui Adam, astfel încât să nu îmi mai puneţi întrebări pe marginea acestui subiect.

Nu mai doresc să adaug decât două observaţii: prima se referă la faptul că Dunărea nu şi-a croit actuala albie prin Porţile de Fier decât multe sute de ani mai târziu. Acest pasaj necesită o muncă artificială pentru a regulariza fundul albiei fluviului, astfel încât să poată permite navigaţia marilor vapoare. Celor care doresc să ştie ce s-a întâmplat cu obstacolele care înconjurau lacurile Mur-ului le recomand să contemple colinele care înconjoară solul acestei regiuni, precum şi solul propriu-zis. Ei vor putea înţelege astfel cu uşurinţă cum s-au format aceste coline şi albia Mur-ului (care este a treia albie a acestui râu). De asemenea, vor putea găsi şi albiile precedente ale râului, care au fost erodate treptat.

Pe solul din împrejurimile Graz-ului (n.n. oraşul lui Lorber) veţi descoperi cu uşurinţă, la o adâncime nu prea mare, pietre grele de 50 de kilograme, majoritatea având o consistenţă foarte dură. După regiunea Wildon, aceste pietre mari tind să fie înlocuite din ce în ce mai mult de pietre mici, iar dincolo de Radkersburg, până la vărsarea în Drava, de nisip. Explicaţia este simplă: Mur-ul avea deja în acest loc o albie foarte largă, iar presiunea foarte mare se datora cascadelor sale.

Dacă veţi merge în Egipt, în regiunea cascadelor, veţi constata că în apropierea acestora albia este acoperită de asemenea cu un nisip de culoare roşiatică, iar uneori albicioasă. Motivul este că Nilul coboară într-o pantă regulată şi fără obstacole până în Mediterana, în timp ce celelalte fluvii coboară în pante abrupte, cu excepţia Dunării, care se varsă în Marea Neagră, a Volgăi, care se varsă în Marea Caspică, şi a Amazonului, din America, ce se varsă în Oceanul Atlantic.

A doua observaţie se referă la inundarea finală a continentului american, care este prevestită în anumite legende obscure ale primilor locuitori ai regiunii. Aceste prevestiri nu se bazează pe nimic real. În perioada lui Noe, zonele joase ale acestui vast continent erau deja scufundate în apă. În timp, ţinutul solid s-a ridicat din ce în ce mai mult deasupra apei, dinspre nord către sud, în mare parte datorită erupţiilor vulcanice care au forţat marea să se retragă.

În plus, a mai existat un eveniment natural grandios pe această planetă. În acele timpuri primitive, cea mai mare parte a mărilor se găseau în partea de nord a planetei. O suită neîntreruptă de insule începea de la extremitatea coastei vestice a Africii şi se întindea până în regiunea numită astăzi Brazilia, despărţind astfel nordul Oceanului Atlantic de sudul său. Aceste două mări uriaşe erau legate între ele prin tot felul de strâmtori, cea mai mare având dimensiunile Mării Roşii.

În perioada în care continentele s-au ridicat la suprafaţă şi fundul oceanelor a suferit mari transformări din cauza activităţii vulcanice, majoritatea acestor insule au dispărut sub ape. Astfel, Marea Nordului s-a putut revărsa fără oprelişti în Marea Sudului prin acest mare pasaj. În emisfera nordică a planetei au apărut astfel noi insule şi pământuri locuibile, inclusiv pământul Americii.

În schimb, sudul Africii, care cobora cândva mult mai mult către pol, a ajuns să fie scufundat sub ape. Într-adevăr, relieful submarin începe să se înalţe cu mult înaintea masivului Cap al Bunei Speranţe, provocând mari dificultăţi navelor care doresc să treacă prin această regiune pe vreme rea şi care sunt nevoite să facă un ocol considerabil pentru a ajunge în partea plată a oceanului de la est. Aici, navigaţia devine mult mai uşoară.

Acesta a fost potopul Americii şi al insulelor din Ocean. Nu are sens să împingem şi mai departe în timp cercetările noastre, căci am fi nevoiţi să ajungem în perioada creaţiei primordiale şi să analizăm teoria migraţiei mărilor.

Tot ce vă mai pot spune este că: „Domnul Dumnezeu a organizat astfel lucrurile încât timpurile să se schimbe, iar noi, oamenii, să ne schimbăm odată cu ele!”

De aceea, lăsaţi pământul în pace, căci peste o mie de ani el va fi oricum foarte mult schimbat! – Aici se încheie aceste explicaţii suplimentare, menite să vă ajute să înţelegeţi mai bine lectura Evangheliilor şi a cărţilor lui Moise! Amin.

 

[1] Vezi în această direcţie „Casa Domnului” vol. 2, cap. 7 şi „Marea Evanghelie a lui Ioan” vol. 5, cap. 198, vol. 7, cap. 45 şi vol. 8, cap. 72, precum şi lucrarea „Pământul şi luna”.

[2] În Biblie, acest număr este de 292 de ani, ceea ce ne face să credem că undeva s-a produs o inversare a cifrelor, fie în Biblie, fie în textul lui Lorber.